(n. 17 mai 1888, Bad Deutsch-Altenburg, Austria – d. 10 decembrie 1951, Sighet)
Episcop romano-catolic de Iaşi (30 octombrie 1947), a activat în cadrul Arhidiecezei de Bucureşti, în calitate de preot, capelan, profesor de religie, director al Conventului „Sfântul Andrei”, canonic, vicar general, prefect şi rector al Seminarului şi Academiei Teologice (1910-1948), sfinţit preot la 24 septembrie 1910.
Manifestându-şi public opoziţia în faţa încercărilor autorităţilor comuniste de a-şi impune controlul asupra Bisericii Romano-Catolice, arestarea sa era iminentă. A fost reţinut la 26 iunie 1949. Martor la arestarea episcopului, părintele Rafael Friedrich a descris momentul într-o declaraţie scrisă în timpul detenţiei: „În ziua de 24 iunie, m-a rugat să mă păstrez liber de funcţii parohiale duminicale pentru duminica 26 iunie, ca să pot merge cu el în satul Popeşti-Leordeni (Ilfov), unde dânsul trebuia să dea Taina Sfântului Mir şi avea nevoie de mine, aceste funcţii religioase fiind mai ample şi cerând un număr mai mare de preoţi ajutori. Pe acest drum, spre Popeşti-Leordeni, am fost ridicat cu Excelenţa Sa, în ziua de 26 iunie 1949”.
A doua zi după arestare, Direcția Generală a Securității Poporului a solicitat conducerii Securităţii Iaşi să trimită „în termen de 48 de ore declaraţii neretractabile contra numitului Durcovici Anton, din care să reiasă activitatea anti-democratică şi anti-sovietică a susnumitului, materialul fiind obţinut, pe cât posibil, de la preoţii reţinuţi din cadrul complotului catolic”.
Încarcerat şi anchetat în arestul M.A.I. din Bucureşti, la 4 mai 1950 a fost transferat în Penitenciarul Jilava, de unde la 18 septembrie a fost internat la Penitenciarul Sighet Principal, cu precizarea că poate fi încarcerat în celule comune. A fost încarcerat în celula 44 de la etajul I.
Episcopul Ioan Ploscaru menţionează în memoriile sale că în timpul măturatului pe coridor a reuşit să-l întrebe de câteva ori pe episcopul Durcovici, „bolnav de stomac”, cum se simte. Întotdeauna a primit acelaşi răspuns: „Mor de foame. Nu pot mânca nimic din ce îmi dau aici”. Fără îndoială că problemele de sănătate ale clericului catolic au fost considerabil agravate din cauza alimentaţiei total neindicate afecţiunilor de care suferea.
În decembrie 1951, părintele Alexandru Raţiu l-a auzit pe episcopul Durcovici gemând, fiind izolat într-o celulă de la parter. La întrebarea preotului, adresată pe sub uşă, referitoare la identitatea locatarului celulei, răspunsul a fost următorul: „Antonius muribundus”. Protopopul romano-catolic de Braşov, Vasvári Aladár amintea într-un interviu acordat la începutul anilor 1990: „Episcopul Durcovits era din ce în ce mai slăbit. L-au scos din celula noastră, degeaba am cerut să-l lase cu noi. Era foarte bolnav. În cele din urmă Durkovits [Durcovici – n.n.] a murit singur, într-o celulă de izolare”.
A murit în noaptea de 10/11 decembrie 1951 într-o celulă a închisorii din Sighet. Avea 63 de ani. Îngropat în toiul nopţii, părintele Ioan Ploscaru îşi aminteşte că „a doua zi i-au ars paiele din saltea, cum era obiceiul, şi i-au întins zeghea spălată pe stiva de lemne din curte”. Trimis să facă „puţină ordine” în celula în care decedase episcopul de Iaşi, ierarhul unit a descris imaginea terifiantă văzută la faţa locului: „Celula era din cele mari, pentru opt-zece persoane. Jumătate din cameră era ocupată cu câteva paturi pe care erau stivuite saltele pline cu paie. Camera fiind mare, pe timp de iarnă era foarte friguroasă. Avea două ferestre duble, dar la o fereastră lipsea geamul din afară. Patul pe care a zăcut şi a murit era perpendicular pe peretele uşii. Lângă el, la peretele din dreapta era un pat gol, fără saltea pe care era o mătură de nuiele pentru măturat zăpada, două gamele goale şi a treia gamelă în care era puţin griş fiert în apă şi pe care se vedeau urme de şoareci. Tot aici erau două bucăţi de pâine uscată, una începută de el, a doua începută de şoareci. Într-o gamelă era o bucăţică de marmeladă din care se vedea că a gustat. Pe pat erau două pături bune. Se pare că a protestat că i-e frig şi i-au dat o pătură în plus”.
Deși Anton Durcovici a murit în decembrie 1951, în ianuarie 1952, o lună după moarte, numele lui se va regăsi în Decizia M.A.I. nr. 64 din 30 ianuarie 1952 prin care era condamnat la o pedeapsă administrativă de 24 de luni.
Actul de moarte al episcopului Anton Durcovici are numărul 120, fiind completat 6 ani după moartea sa, la 20 iulie 1957, la cauza morţii fiin trecut „insuficienţă circulatorie. Anemie şi intoxicaţie neoplazică gastrică”.
citește și
(n. 17 mai 1888, Bad Deutsch-Altenburg, Austria – d. 10 decembrie 1951, Sighet)
