Am fost deportat în 1949, în 3 august. Cred că numai d-aia, că n-am vrut să ne înscriem în colectiv. Pentru că eu în zâua rebeliunii n-am fost acasă. Și io, să vă spun sincer, n-am avut cu nimeni nimica așea, numa’ că era ordin să ne înscriem… „Dacă e ordin, nu mă întreba pe mine. Iar dacă mă întrebi, io nu-s de acord să mă înscriu!”. Da, așe frumos, nu să ne certăm, nimic. Și o dată, și de două, și de nouă ori, ce știu io, că ne tăt chema colo, pe la primărie, și ne țânea acolo zile întregi acolo…
Când am venit sara acasă, era telefoanili tăiete și era baricadat drumu’. Am venit p-acolo, pe ocolite, pe după sat… Am vinit acas’, poarta era arsă, era p-aici făcut ce știu eu ce… Tata-meu, ce-i drept, o fost candidat, deputat la Iuliu Maniu, la țărăniști. Și d-aici o pornit toată treaba după mine.
…Și mâini ne-o lăsat în pace. Poimâini dimineața apăi, în ziua de 3 august, la ora două, o venit niște milițieni acolo, o spart poarta și ne-o scos afară… Și io ieri fusesem la ovăz, la legat dă ovăz, cum o fost cosât pă jos. Nu m-o lăsat să iau în picioare nici cu ce-am fost la ovăz barem, niște gioarse d-alea, desculț… Și n-o fost dă ajuns, mi-o mai dat și cu patu’ puștii cătră ciment, pă degite, mi-o zdrobit și niște degite. Și nu ne-o lăsat să luăm nimic absolut. Când ne-o ridicat, o femeie ne-o aruncat o pâni în mașină, Fira lu’ Baciu Moise Mitrului, da o murit demult. Ea ne-o aruncat pita acolo… Și, domn’e, ne-o dus acolo.
… Eu, Anton Alexandru, Anton Ana, nevastă-mea, și Anton Domnica, mama mea. Noi am fost deportați, iar tata era la închisoare. Pe tata, după nouă luni l-o eliberat.
…(Ce a însemnat comunismul?) Vai și amar! Ce să mai zic? O nebunie! O nebunie! Acuma, să fim sinceri: de ce mă duce pe mine acolo, dacă nu vreau io să mă înscriu în colectiv? Domn’e, dacă e lege, aplică acolo colectivu’, dumneata! N-ai treabă, e ordin, ne băgăm acolo. Dar, dacă mă întrebi pe mine și nu-s de acord, atunci mă duci la Constanța, domn’e? Că dumneata m-ai întrebat dacă sunt de acord… Domn’e, aici o fost politică. Ridicându-ne pe noi acolo, ăștia s-o înscris în colectiv imediat. Văzând ăia că ne-o dus pe noi acolo, să nu pățească și ei ca noi, s-o înscris și ei imediat în colectiv. Deci, cu un cartuș, o împușcat doi iepuri. O făcut colectiv și acolo, și aici, și bună zâua! Fie ce-o fi! Da’ greu o fost! Cum să vă spun eu, să fie mai greu decât așa? N-ai tu nici casă, nici masă, nici ce mânca, nici ce îmbrăca, nici nimic. Fă ce știi! Fă-ți, domn’e, de unde știi! Mai făceam ce puteam! Vai și amar!…
Fragment dintr-un interviu cu Alexandru Anton realizat de Danie, Popa în 29 iulie 1996, Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, interviul nr. 452-453, publicat în Nu poate trăi țăranu’ fără pământ. Revoltele țăranești din Arad și Bihor (vara anului 1949), editor și studiu introductiv: Andreea Cârstea, Fundația Academia Civică, 2017
Alexandru Anton, născut la 8 aprilie 1922, Ucuriș, țăran și șofer, șapte clase, părinții țărani, căsătorit, un copil
