Repartizarea la post după absolvirea facultății s-a făcut în septembrie 1960. În anii comunismului medicii absolvenți aveau obligația să lucreze cel puțin 3 ani la țară. Alegerea posturilor s-a făcut simultan, prin telefon, pentru toți absolvenții facultăților de medicină din țară, adică București, Cluj, Iași, Timișoara și Tg. Mureș. Pe tabla amfiteatrului mare al Facultății de Medicină din București, unde eram adunați, erau trecute numele tuturor regiunilor țării, 16 la număr pe atunci, în dreptul fiecăreia figurând numărul de posturi libere. Alegerea se făcea în ordinea descrescândă a mediei obținute de candidații celor 5 facultăți de medicină, înscriși pe o listă comună în această ordine. Regiunile din centrul Transilvaniei, Banat, București și Ploiești aveau câte un număr foarte mic de posturi, de regulă până la 15. Numărul cel mai mare de locuri era în Oltenia, Dobrogea și Moldova. Pe liste nu figurau și numele comunelor. Raionul Sibiu, care pe atunci aparținea regiunii Brașov, nu avea niciun loc. Am fost fericit să „prind“ regiunea Hunedoara, care se mărginea la est cu raionul Sibiu, sperând să găsesc o comună în apropierea graniței de est a acestei regiuni.
Tot ce am găsit mai bun a fost comuna Daia Română, la 65 km depărtare de Sibiu. Comuna avea 5000 de locuitori, curent electric și 10 km până la asfalt, cum numeam noi distanța până la șoseaua națională, singurul drum asfaltat pe atunci în România. Acestea erau datele pe care le-am aflat abia la prezentarea noastră în capitala regiunii alese. În cazul meu și al soției mele, la Deva. Realitatea de la fața locului privind comunele scoase la alegere arăta puțin altfel. Comuna Daia, aleasă de noi, avea curent electric, dar numai o jumătate de comună, dispensarul aflându-se în jumătatea cealaltă. Era într-adevăr situată la 10 km de drumul asfaltat, dar acei kilometri deveneau impracticabili în timpul sezonului ploios sau iarna. Doar numărul locuitorilor era perfect adevărat.
La repartiție, candidații căsătoriți beneficiau de regim special, deci eu și soția mea, care era tot medic, am fost repartizați împreună, luându-se în considerație candidatul cu media mai mare, care-l trăgea după el și pe celălalt. Dacă comuna aleasă nu avea decât un singur post, se crea încă unul. În acest fel perechea rămânea împreună.
…La dispensar oamenii veneau cu alte probleme decât cele ale comunității și discutam rar cu ei politică, de aceea atmosfera din sat și felul de a gândi al lor le cunoșteam mai mult prin intermediul învățătorilor cu care ne împrietenisem după destul de scurtă vreme. O astfel de familie locuia la două case de noi. Erau oame-ni mai în vârstă, cu experiență. Acolo eram invitați aproape în fiecare seară. Gazdele noastre știau multe, trăiseră colectivizarea de la începutul ei și ne-au fost de mare ajutor în pionieratul nostru la Daia.
Dispensarul funcționa într-o casă confiscată. Proprietarul, considerat chiabur, locuia și el în aceeași curte într-o căsuță, pe care el n-o gândise ca locuință la vremea când o construise. Se numea Paștiu Iosif. Avea, pe când eram eu în Daia, 80 de ani. În orele de răgaz, vara când dăienii erau la câmp, iar la consultații mai veneau abia seara, stăteam la povești cu babu’ Iosif în ceardacul dispensarului. Îmi povestea mai ales despre anii petrecuți de el în America, în statul Montana, unde trăise 15 ani și unde păstorise 2000 de oi. Asta se întâmpla prin 1910. Acolo l-a prins prima bătaie, cum numeau bătrânii din Daia primul război mondial.
…Condițiile de viață la țară erau diferite de la o zonă la alta. Pentru noi la Daia a fost mai greu decât la Poiana, unde am ajuns ulterior. Aprovizionarea cu cele necesare se făcea în cel mai apropiat oraș, dar deplasarea era dificilă, cursele de autobuze fiind rare și aglomerate. Eu am fost medic în acea vreme în două comune. Am stat aproape 3 ani în Daia Română și pe urmă m-am mutat în Poiana Sibiului.
… La Poiana Sibiului lucrurile erau mult diferite. Fiind comună de munte nu era colectivizată și era comună de oameni bogați, crescători de oi din vremuri vechi.
…De la Poiana m-am transferat la Roșiorii de Vede în toamna anului 1968, pe un post de medic de întreprindere. Locuiam în București și făceam zilnic naveta la Roșiori. Soția se mutase cu doi ani înainte în Capitală pe un post în cercetare și locuia la părinți. Eu rămăsesem în Poiana. După prezentarea fără succes la câteva concursuri pentru un post în București, recursesem acum la acest compromis.
La început a fost greu, dar m-am obișnuit. Eram cam 30 de navetiști care ne întâlneam în același tren. Ne-am împrietenit și viața devenise chiar plă-cută. Eram oameni de toate profesiile și vârstele, medici, ingineri, profesori, un jurist și un arhitect. Noi spuneam că naveta ne ajută să trăim în București, dar corect era să spunem că doar dormeam în București.
Interviu cu dr. Mircea Pavel realizat de Georgeta Pop, 7 iunie 2018 (Arhiva de Istorie Orală, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței – Centrul Interna-țional de Studii asupra Comunismului, interviul nr. 3645) și publicat în Mircea Pavel, MARKER DE SĂNĂTATE – opiniile unui medic, în CONTINUA SCHIMBARE ÎN RĂU. Oameni sub presiunea instituțiilor statului comunist, editor Georgeta Pop, Fundația Academia Civică, 2019
