Home » Română » Memorial » Din "marea de amar" » In memoriam Hans Bergel. Lotul scriitorilor germani, Brașov 1959

In memoriam Hans Bergel. Lotul scriitorilor germani, Brașov 1959

Hans Bergel la Memorialul Sighet, iulie 2011 (foto Constantin Duma)

In memoriam Hans Bergel (1925-2022)

 

 

Publicăm un fragment din conferința lui Hans Bergel susținută la Școala de Vară de la Sighet din iulie 2003

 

 

Mă numesc Hans Bergel, m-am născut în 1925 la Râșnov, lângă Brașov. Am plecat definitiv din România în 1968. De atunci stau la München, în Germania de sud, în Bavaria. În România, așa cum a spus domnul Romulus Rusan, am fost de trei ori arestat, de trei ori condamnat, de trei ori băgat în pușcărie pe diferite motive. Dar, de fapt a fost același motiv care m-a determinat ca în 1942 să mă revolt împotriva unor prescripții ideologice naziste, care dominau la Liceul German din Sibiu, pe care-l frecventam atunci. Urmarea a fost excluderea mea din școală, neavând dreptul să mă mai reînscriu la o școală de limbă germană din țară. Am reușit să-mi dau bacalaureatul cu întârziere în ’46. Prima mea întâlnire cu dictatura a fost deja în ’42, așa cum v-am spus, și a fost întâlnirea cu una din cele două dictaturi care au nenorocit secolul XX. Eu am cunoscut ambele dictaturi, cea nazistă, foarte tânăr fiind. Când am făcut acest act de revoltă n-am avut 17 ani. Am cunoscut nazismul, am cunoscut mai târziu, după ’45, comunismul.

 

Eu am fost arestat prima dată în 1947. Am fost arestat din nou în 1954. Însă arestarea și condamnarea mea principală a avut loc în 1959. Sunt unul dintre cei cinci scriitori de limbă germană, care, în vocabularul Securității, au fost botezați „Lotul scriitorilor germani”. Am fost judecați și condamnați de către Tribunalul Militar Brașov, în septembrie 1959. Noi cinci la un loc am primit 95 de ani condamnare temniță grea, respectiv muncă silnică. Eu, din acești cei 95 de ani, m-am ales cu 15 ani.

Cum am fost arestat? Într-o bună zi m-am pomenit cu doi civili în casă, foarte bine crescuți, foarte eleganți, foarte politicoși mai ales cu soția mea. Eram căsătorit și aveam trei copiii minori, bineînțeles, de unu, de trei și de cinci ani atunci.  „Unde e soțul?”, adică unde sunt eu. Eu eram în grădină, nu știu ce făceam acolo. Erau deci doi bărbați tineri, cam de vârsta mea atunci, treizeci de ani și ceva, foarte drăguți. Mi-au spus că este un scriitor din RDG, care se află în vizită în România și dacă aș fi dispus eu, gazetar și scriitor fiind, să-l însoțesc cele trei zile cât va sta la Brașov, să-i arat Brașovul, să-i povestesc ceva despre istoria orașului. Bineînțeles! M-au luat într-o mașină, jeep. M-au dus în Poiana Brașovului. Erau acești doi inși și încă doi, tot foarte politicoși, tot cu ochelari, cum se obișnuia, că ei se ascundeau. În fond, orice dictatură, dați-mi voie să vă spun, trăiește din frică și acesta este elementul parșiv din punct de vedere psihologic, care face ca dictaturile să fie atât de groaznice. Un om, din frică, acționează brutal. Un om sigur pe sine, echilibrat, nu va fi brutal niciodată. M-au ținut o zi întreagă fără să-l văd pe acest scriitor din RDG. Am băut cafele, mi-au dat țigări. Zic: „Păi, cetățeanul când vine?”. „Păi, va veni, încă n-a sosit, nu se știe”. Le spun că am treabă acasă… Ei: „Nu, nu, nu…” E foarte important să-l aștept pe acest scriitor aici, în cabana aceasta. N-a venit bineînțeles nici noaptea. A doua zi, acești doi tineri eleganți mi-au spus: „Eh, a sosit, dar a sosit la Cluj. Va trebui să mergem la Cluj”. „Păi, dați-mi măcar voie să dau un telefon acasă sau să-mi iau o periuță de dinți, ceva…” Mi-au dat voie să-mi iau cele necesare. M-am repezit până acasă. I-am spus soției, de bună credință fiind: „Uite, tipul n-a venit la Brașov, a venit la Cluj și din păcate trebuie să mă duc la Cluj cu oamenii ăștia drăguți”. Ne-am dus până la Cluj. S-a repetat aceeași poveste. La Cluj am așteptat într-un hotel toată ziua. N-a venit. De-abia a treia zi mi-au spus acești doi tipi „simpatici” că sunt arestat. Întrebarea mea: „Păi de ce acest joc domnule, da’ ce-ați vrut”? Bineînțeles că a avut un scop acest joc, să mă facă nervos, să devin neliniștit, să-mi pun întrebări, să înceapă să-mi fie frică. Au reușit, n-au reușit, nu-mi aduc aminte. Cred că nu prea am fost eu nervos fiindcă, așa cum v-am spus, nu era prima, era a treia arestare și cunoșteam mecanismele. De-abia a treia zi seară, către noapte, m-au dus din nou la Brașov și m-au băgat la Securitate, într-o celulă. Cam același lucru  s-a întâmplat și cu colegii mei, după câte am aflat mai târziu, când ne-am reîntâlnit într-o celulă a închisorii de tranzit din Codlea. Cu toți Securitatea a făcut un fel de joc din acesta.

Cum au decurs anchetele? Eu habar n-am avut de ce m-au arestat. Existau lucruri cu care știam eu foarte bine că nu-s de acord…cu ceea ce se întâmpla din punct de vedere politic în țară. Am și spus aceste lucruri. Le-am spus în public, crezând că sunt în afara oricărui pericol, fiindcă e o critică cinstită, spusă pe șleau, nu prin șuete, în dosul organelor de stat. N-am știut de ce m-au arestat și  m-au lăsat patru luni de zile într-o celulă, fără să-mi spună de ce sunt arestat. Asta e o psihologie rafinată de care s-au folosit ei, să ne macine, să ne aducă într-o situație în care nu vom mai fi în stare să acționăm la prima anchetă. Dacă stai patru luni de zile într-o celulă, de unul singur, și nu vorbește nimeni cu tine, nu afli absolut nimic din afară. După patru luni de zile m-au dus la prima anchetă. Din nou o politețe extraordinară, cu franzelă, cu țigări. Franzelă nu mai văzusem, pentru că franzelă nu-ți dădea în celulă. Erau și niște ziare. M-au lăsat, din nou, în această cameră de anchetă nouă ore, fără să intre cineva să mă întrebe cine sunt, ce fac aici. După nouă ore, către seară, a venit căpitanul Urzică. Când l-am întâlnit eu, în ’59, acest Urzică, ofițer de anchete de securitate, era doar căpitan. Un tip tânăr, blond, drăguț și el, foarte politicos. Mi-a cerut să mărturisesc. Nu mi-a spus ce să mărturisesc, atâta doar, să spun adevărul. Adică, care adevăr? Sunt mii de adevăruri pe lumea asta. „Eh, lasă, lasă filosofia. Știi tu despre ce e vorba”. Nici vorbă de dumneavoastră sau de dumneata. Cu „tu” ne lua. Zic: „Domnule căpitan, trebuie să-mi spuneți, făceți-mi o notă despre ce adevăr e vorba și eu văd, o semnez sau nu o semnez”. „Eh, știi, te prefaci, nu vrei….”. „Adică ce să nu vreau, nu mi-ați pus nici o întrebare concretă, nu știu despre ce e vorba…”. Așa s-au purtat încă două luni de zile, aproape m-au înnebunit. „Te-ai gândit bine, te-am lăsat o săptămână în celulă, ai stat singur, ai putut să te gândești. Scrie, mărturisește”. și-a dat seama că eu nu aveam ce să-i spun. Dintr-o greșeală a lui a pomenit numele unui alt scriitor de limbă germană, tot din Brașov, cu care eram prieten și pentru prima dată mi-a venit mie ideea, „a… ăștia te bagă într-un complot cu acest om.” El era profesor la Cluj, însă brașovean. Zic: „Deduc din faptul că-l amintiți pe domnul profesor Georg Scherg, așa îl chema, că sunt într-o conspirație cu dumnealui. Nici vorbă, nu l-am mai văzut de nu știu când și, dacă ne întâlnim, nu discutăm decât literatură, nu discutăm politică”. În fine, după opt luni de zile am aflat că sunt membru într-o organizație conspirativă, că aveam de gând să dărâmăm socialismul, să chemăm populația la revoltă împotriva puterii de stat și m-am văzut într-o combinație cu alți patru colegi scriitori. Eram cinci în total. Dați-mi voie să vă spun că am admirat atunci inteligența satanică a Securității. Cu noi, cei cinci, care în parte nici nu ne cunoșteam – pe doi dintre ei i-am cunoscut în pușcărie – au reușit să construiască un lot conspirativ de stă pisica în coadă. Domnule, dați dracului sunt ăștia! cu câtă inteligență ne leagă unul de celălalt prin anumite întâmplări care au avut loc în urmă cu cinci-șase ani. Până la urmă mi-a venit să cred că într-adevăr fac parte dintr-un grup conspirativ. Asta era foarte periculos. Era un punct foarte periculos dacă te lăsai prins de combinațiile lor inteligente. Începeai să le faci jocul. Începeai să gândești, să judeci așa cum voiau ei. Cu mine n-au reușit, nu știu ce au reușit cu prietenii mei… Dar nu m-a ajutat cu nimic. Pentru mine era clar de la început că eu nu scap, indiferent ce fac, cum mă comport la anchetă, era deja un lucru stabilit „de sus”, noi cinci trebuia să fim condamnați. Eu nu știam că, în cazul meu, va fi vorba de 15 ani. Ofițerii de securitate, oamenii de anchetă, n-au altceva de făcut decât să realizeze un dosar care trebuia să fie prezentat judecătorului ca să ne poată condamna.

…Ne-am văzut, toți cei cinci, prima oară, după un proces care a fost un fel de circ. Procesul a fost închis, nu aveau voie decât ofițeri de securitate, oameni dintr-o comisie literară de specialitate, care trebuiau să dea relații judecătorilor despre ce scrie în cărțile noastre. Judecătorul bineînțeles că n-a citit tot ce am scris noi. Oricum cărțile noastre au fost publicate în limba germană. Exista o comisie de cinci inși, germaniști, oameni care știau și limba română, care cunoșteau și limba germană și răspun-deau judecătorului la întrebări: „Ce scrie Bergel în cazul ăsta, în cartea cutare și cutare, pe pagina cutare și cutare”. Atunci ăia se ridicau, stăteau la o masă separată în sala de dezbatere, și spuneau ce au de spus. Vă mărturisesc că oamenii din această comisie au fost mai răi decât judecătorii și procurorii. Se temeau și ei că dacă nu ne înfundă bine, mâine-poimâine vor fi ei în locul nostru. N-am nici o apreciere pentru acești oameni, n-au nici o scuză și nici nu sunt dispus să-i iert sau să stau de vorbă cu ei astăzi. Nici prin gând nu-mi trece. Dacă ai fi spus, membru fiind al acestei comisii, judecă-torului: „Eh, domnule judecător nu știu…”. Exista posibilitatea să ocolească orice răspuns în defavoarea noastră. Nu știu, n-am citit bine, l-am înțeles greșit. Dar nici unul n-a făcut această încercare, toți au dat în noi, parcă ar fi fost plătiți cu bani grei de către Securitate să ne acuze… Oameni de cultură! Cultura, se vede, nu întotdeauna este un baraj peste care nu poți trece ca să nu devii și tu criminal. În ochii mei oamenii aceștia sunt criminali.

Care a fost cazul meu? Pe mine m-au acuzat – și aceasta a apărut și atunci la proces – că într-o lucrare, într-un text literar publicat în ’57, premiat la un concurs literar pe țară, o nuvelă istorică… Dar să vă redau conținutul în două-trei fraze: un bard, un cântăreț din anul 1612 vine în orașul meu natal, Brașov, care este asediat și pe urmă cucerit de un oarecare prinț cu o armată mare. Brașovenii toți sunt descurajați, n-au încotro. Tipul a intrat cu o armată foarte puternică. Apare, în această situație dramatică a orașului, un bard, un cântăreț care cânta la crâșme, cum se obișnuia atunci, cum se obișnuiește, de altfel, într-o altă formă și astăzi. E curajos și seara hoinărește prin crâșmele orașului și cântă cântece de ironie la adresa prințului și îi încurajează pe cetățenii brașoveni: „Nu vă lăsați, răzbunați-vă, scoateți-l din oraș!” Bineînțeles, prințul află, oamenii lui îl arestează și îl aduc în fața lui. Prințul, fiind sigur pe sine, doar în mâinile sale era puterea: „Ei, uite îți dau drumul, îți fac cadou libertatea ta dacă mă cânți pe mine, mă elogiezi într-un cântec. Fă un cântec în care spui că eu sunt mare, sunt frumos, sunt inteligent, sunt bun, tot ce vrei”. Ei, și acum se apropie punctul culminant al nuvelei și punctul culminant al procesului meu. Bardul răspunde – și această frază e punctul culminant al nuvelei și a devenit și capul de acuzare împotriva mea –:„Alteță, eu nu sunt curvă, și nici arta mea!” Cu alte cuvinte, pe mine nu mă poți cumpăra. Sunt liber. Chiar dacă mă bagi în lanțuri, și atunci sunt liber. Într-adevăr, îl bagă în lanțuri, dar cu asta s-a încheiat atât nuvela, cât și procesul meu. Eu, bineînțeles, când am scris această nuvelă, nu m-am gândit că într-o bună zi voi fi în fața instanței din cauza ei. De altfel am scris nuvela la nici 20 de ani, imediat după terminarea războiului, în vara anului 1945. Textul a rămas neschimbat în sertar la mine timp de 15 ani, până când s-a publicat acest concurs literar pe țară. M-a vizitat un prieten, care era gazetar la București și responsabil în juriul acestui concurs, și-mi spune: „Măi, tu n-ai un text, uite, e concursul acesta literar, trimite și tu ceva!” „N-am nimic actual, i-am spus, dar îți dau textele mele din ultimii ani. Stai în seara asta la mine, poți dormi aici, și caută tu, poate găsești ceva, eu am altă treabă”. Și acest prieten, într-adevăr un prieten foarte bun, un om foarte cumsecade, gazetar din Timișoara, dar care lucra atunci la București, a răsfoit o noapte întreagă teancul acela de texte și a dat de această nuvelă scrisă de mine în iulie 1945.

„A, minunat!”. I-am spus : „Păi, măi, asta nu e o temă pentru concursul vostru literar”, ”Ba da, uite, lupta pentru libertate…”. „Păi bine, dar e o temă de acum câteva sute de ani, nu-i de actualitate”. „N-are nimic, totuși e bine”. A luat-o, și această lucrare a fost premiată. În clipa în care a fost premiată eu mi-am dat seama de pericolul în care mă aflu dacă descoperă că eu simțeam în ’45 ce ne așteaptă în țara asta dacă vine comunismul peste noi. Am conceput, în această nuvelă scrisă în iulie ’45, tot ceea ce mai târziu s-a întâmplat într-adevăr în România.

Când a fost premiată nuvela și am fost chemat la București pentru a fi premiat, am fost repartizat într-un hotel cu un tip tânăr, un student, cunoscut mie, talentat în ale literaturii, pe care-l ajutasem foarte mult cu sfaturi, în a publica textele scrise de el. Și stând în aceeași cameră de hotel, cameră cu două paturi, acest tânăr mă întreabă în șoaptă: „Mă, ți-am citit nuvela foarte atent. Nu cumva e cu sens dublu, vorbești de trecut, dar te referi la situația prezentă în România?”. Eu nu i-am răspuns „da!”, însă am făcut o greșeală spunându-i speriat: „Te rog, ține-ți gura!”. Cu fraza asta i-am dat însă de înțeles că într-adevăr este așa cum a bănuit el. Și tipul ăsta m-a turnat Securității: „Bergel a scris o nuvelă cu sens dublu, cu caracter dușmănos la adresa regimului”.

Scurt timp după ce am fost premiat și după ce lucrarea a fost publicată și lăudată de critică, un an mai târziu, pentru același text, am fost arestat și dus în fața instanței. La proces, judecătorul, un maior de la Tribunalul Militar Brașov, Cojocaru… Dragomir pare-mi-se: „Ei, ce ai vrut să spui cu fraza <<Eu nu sunt curvă, și nici arta mea nu este>>”? Ce era să mai zic? Am stat acolo și am zâmbit. N-am spus nimic. „Nu vrei să ne spui?” „Ce să vă spun, domnule maior? N-am nimic de spus. Ce-am avut de spus scrie în această nuvelă”. Și asta a fost. M-am așezat, acesta a fost tot cuvântul meu de apărare. Ce puteam să-i spun?

Construcția acuzării a fost, după părerea judecătorilor, atât de șubredă, încât s-au văzut în situația că nu-și pot încheia actele dacă nu mai au un punct, o cheie. Spre surprinderea mea, procesul a durat peste 23 de ore, fără pauză, fără masă – ei se schimbau la masa judecătorească, noi am stat tot timpul în boxă, acolo, păziți de ofițeri de securitate. Era o seară foarte călduroasă, geamurile sălii erau deschise, se auzea cum bătea ceasul de la turnul Bisericii Negre din Brașov de 12 ori. M-a impresionat, fiindcă eram în această situație. Însă aceste bătăi     i-au impresionat și pe judecători. N-a scos unul nici un cuvânt până nu s-au terminat cele 12 bătăi de clopote. M-a impresionat treaba asta. Au stat,… s-au uitat. A fost o atmosferă macabră și, în același timp, nostimă, n-o uit cât trăiesc. Și în această situație, judecătorul având încă nevoie în aceea construcție de acuzare de un element împotriva mea, ca să fie sigur de tot, l-a introdus pe acest tip, care a ghicit sensul nuvelei și față de care am făcut greșeala să spun: „Da, măi, ține-ți gura, te rog, nu spune nimănui ce ai descoperit tu”. A fost poate singurul moment slab pe care l-am avut în procesul meu. Am fost tot timpul procesului foarte treaz și am fost nu numai ofensiv, am fost chiar agresiv. Pentru că mi-am spus: „e vorba de libertatea mea, n-are nici un rost să-mi fie frică”, mai ales că nu vroiam să le demonstrez lor că mi-era frică, chiar dacă mi-era frică. Să nu-mi spună mie nimeni, absolut nimeni, că nu i-a fost frică de Securitate. Nu există!

Și l-au introdus pe acest tip și într-un mod rapid și mecanic, ca un mecanism uluitor de perfect, a funcționat scena aceasta: „Ei, i-ai spus lui Bergel cutare și cutare, ți-a răspuns Bergel cutare?”. Și ăla: ”Da, da, da”. Până mi-am revenit eu l-au și scos din sala de dezbatere și cu asta situația mea era încheiată.

La două zile după încheierea procesului, pentru prima oară, noi cei cinci scriitorași ne-am văzut. În timpul anchetei, bineînțeles, n-am avut nici o legătură unul cu celălalt. Pe doi dintre ei i-am cunoscut în celula 42 a închisorii de tranzit Codlea. O închisoare groaznică. Nu se bătea, dar era un regim atât de sever, atât de aspru încât nu-ți puteai permite un zâmbet măcar cu un colț al gurii, tot timpul erai observat prin vizetă. Am stat acolo în carceră șapte zile… în beci, fără mâncare, fără lumină, iarna, la minus 30 de grade, fiindcă veșnic eram cu ceva în neregulă și veșnic mă prindeau. În acele șapte zile nu ți se dădea de mâncare la carceră, cel puțin așa a fost la Codlea. ºi se dădea, din cauza frigului, iarna, ca să nu mori, o găleată cu apă fiartă, sărată. Și stătea lângă tine până ai băut-o. Nu ți-o dădea ei, tu puteai s-o verși. Și stăteau acolo medicul și gardianul și erai obligat să iei găleata aia de un kilogram și jumătate’, două, de apă sărată și trebuia să o bei. Cred că am făcut de patru sau de cinci ori carceră. Mă întorceam după șapte zile de carceră în celulă, vă dau cuvântul meu de onoare, aveam senzația că vin într-o vilă. Măi, ce frumoasă e viața într-o celulă… atât de groaznic era în carceră. Și acesta era jocul psihologic, ca să ne nenorocească, dacă nu fizic, măcar psihic. În fine, eu am mai stat un an de zile în această pușcărie de tranzit, colegii mei au fost repartizați, între timp, în alte pușcării, și, după un an de zile, am ajuns la Jilava, alt iad, lângă București. Fortul 13 Jilava, sub pământ. Am stat acolo vreo patru-cinci luni de zile și mi s-a întâmplat la fel, m-au băgat la carceră și erau trei-patru etaje sub pământ, o cazemată….

În fine, nu vreau să vorbesc prea mult pentru că încep să simt cum mă iau emoțiile. De la Jilava am fost repartizat la muncă silnică, la Dunăre, în sudul Vadului Oii, unde astăzi este podul. Înainte nu era decât o navă care circula și făcea legătura între cele două șosele, capete de șosele și acolo am stat câțiva ani de zile, la Răchitoasa sau Giurgeni. Erau două denumiri. Era un lagăr de aproximativ 8 000 de deținuți politici. Eram tânăr și sportiv de perfor-manță. Am fost recordman și campion național de atletism al României și am fost șase ani în lotul național de schi. Partea fizică a detenției pentru mine n-a fost o problemă. Am rezistat la orice. Am văzut acolo oameni murind cu duzina lângă mine, fie de arșiță, fie că erau mai în vârstă și din punct de vedere fizic nu rezistau, fie când am construit digul Dunării, tot de la Vadul Oii spre Brăila – 80 de kilometri, 30 de metri la bază, 12 metri înălțime – fără mașini, cu mâinile noastre, cu roaba. Am cărat pământul ca să se construiască acest zid. Acolo lângă mine a murit cel mai bun prieten al meu și era să mă omoare și pe mine, fiindcă i-am ținut mâna până s-a răcit. I-am spus gardianului care era în escortă și el și-a dat seama că eu, în disperarea mea, o să fac asta, „Dacă vă atingeți de mine, vă omor! Mă lăsați măcar atâta, să stau lângă el, să-i țin mâna cât pot”. Și gardianul așa s-a speriat probabil de privirea de nebun pe care am avut-o, încât nu s-a apropiat de mine. Am avut noroc cu grațierea generală din ’64, când am scăpat, la fel ca și sute de mii de alți colegi.

Dați-mi voie să vă mai spun un lucru: am descoperit în anii detenției un lucru care mi-a rămas o învățătură pentru restul vieții. Se spune în literatură, adesea – și e greșit, autorii care au scris această frază nu și-au dat seama ce-au scris sau nu au trecut prin ce au trecut generațiile noastre –, „Suferința înnobilează omul, îl face mai bun”. Nu este adevărat. Suferința, mizeria fac din omul care are înclinații să fie om bun, un om și mai bun, însă din ăla care e rău, fac un om și mai rău. Nu este adevărat că suferința înnobilează sufletul cuiva. Și am observat asta ani de zile.

Partea proastă a fost că la trei-patru luni după ce am ieșit din pușcărie soția și copiii au primit pașaportul de plecare definitivă și mi-a spus maiorul Securității de la Serviciul Pașapoarte Brașov, când  m-am dus la el și i-am spus: „Ei, domnul maior, da’ se poate? De-abia am revenit și nu-mi dați pașa-portul? Păi cum, din nou îmi luați familia, mă despărțiți de familie?”. Știți ce mi-a spus cinic, zâmbind: „Ei, n-am reușit în cinci ani să te dăm gata, dar reușim în felul ăsta, îți luăm familia”. Și mi-a plecat familia. Mi-am dat seama că și pentru mine e singura scăpare dacă am pe cineva în Apus. Atunci pot spune: „uite domnule, am familie, am soție, am copiii în Apus, dați-mi voie să plec și eu”. Ca atare am fost despărțit 11 ani de familia mea. Copiii mei sunt niște oameni minunați, toți trei, doi băieți și o fată, fata e cântăreață, unul din băieți e profesor universitar la Berlin, celălalt e meseriaș, în sudul Germaniei. În cei 11 ani de despărțire a intervenit, însă, o ruptură. A rămas o umbră în relația noastră, pe care, nici până astăzi, cu toată bunăvoința și cu toată inteligența copiilor mei, n-am reușit nici până astăzi să scăpăm de ea. Și despre asta trebuie discutat, astea sunt urmările comunismului și există urmări și cu mult, mult mai grave. Eu vă mulțumesc foarte frumos pentru atenție!

 

Din Școala Memoriei 2003, editor Armand Goșu, editorul seriei Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2003