Moartea unui om, ca eveniment teribil și implacabil, nu înseamnă neapărat moartea de tot a acelui om. Dacă mai există cel puțin cineva care îl invocă pe cel care a murit, atunci acesta din urmă este încă viu. În cazul personalităților culturale, viața celui care a murit este, desigur, prelungită în mod semnificativ de opera sa. Brâncuși, bunăoară, va fi viu, actual, cât magnificele sale sculpturi. El, dar mai ales mintea sa care a văzut forme pe care, pînă la el, nu le mai văzuse nimeni – așa de departe.
Dar omul Brâncuși? Cum poate să fie un om încă viu, chiar dacă, la un moment dat, el moare? Romulus Rusan ne exemplifică, într-un fel dedicat și foarte delicat, printr-o carte.
Este vorba despre O discuție la Masa Tăcerii – Brâncuși viu. O cărticică ajunsă la o a treia ediție (Fundația Academia Civică, 2016), la 40 de ani de la momentul primei apariții (1976).
Pe scurt:
- În 1976, Romulus Rusan: ”curios, dar transformat în statuie și întemnițat în venerație de spiritul nostru legendar, omul concret a încetat să trăiască. Uneori mitul ucide a doua oară.”
- Și, tot în textul introductiv la aceeași primă ediție: ”iată de ce am insistat pe lîngă cei ce l-au cunoscut să și-l imagineze pe Brâncuși, de preferință, în ipostaza întrevederilor de la început, cînd impresiile sunt mai crude, și – luîndu-și riscul de a se contrazice unii pe alții, de a-l arăta contradictoriu pe el însuși ori de a se repeta pe ei înșiși – să ne relateze aceste amintiri”.
- Cine? 12: Milița Petrașcu, Dimitrie Cuclin, Cella Delavrancea, Mac Constantinescu, Grigore Popa, Ion Vlasiu, Ștefan Georgescu-Gorjan, Gheorghe Nicolciou, Ioan Alexandrescu, Octav Doicescu, Eugen Jebeleanu, V.G.Paleolog.
- Milița Petrașcu: ”Două cute marcate, de la nări spre gură, îi dădeau cîteodată o expresie de copil dezamagit, în contrast cu scânteietoarea energie a ochilor.”
- Cella Delavrancea:”L-am întrebat cum a putut să le șlefuiască atît de perfect că-ți dau senzația materială a mișcării. Atunci și-a destins, în sfîrșit, sprâncenele și mi-a spus: le șlefuiesc cu mîna pînă le însuflețesc”.
- Am citat anume din evocările – care, de altfel, nici nu sunt foarte lungi – ale celor două doamne alese pentru a ilustra ”Un Brâncuși viu” (sunt 2 femei și 10 bărbați care compun acest panel de evocare) fiindcă amintirile lor consemnate, foarte condensat, în această carte au ceva foarte pregnant – și, cum să zic?, senzorial/cald/trandru.
- Ceea ce nu înseamnă că fragmente – multe – din însemnările celorlalți ”contributori” (mă refer la cei 10 bărbați) ai acestui mic, dar important volum nu ar merita să fie citate.
- Dar și mai bine, mai util decît o fișă de citate – inevitabl personală, dar releventă sunt convins – pe care aș putea să o ofer, spre degustare, eventualilor cititori ai acestui text scurt este, probabil, invitația directă de a citi această carte. O carte despre un ”Brâncuși viu”, care învie și mai mult sub ochii fiecăruia dintre cititorii gîndurilor celor care și-au amintit de el…
