Aristina Pop-Saileanu
Sa traiasca partizanii, pana vin americanii
Fundatia Academica Civica.
Centrul international de studii asupra comunismului, Bucuresti, 2008, 192 p.
Biografia Aristinei Pop-Saileanu, publicata de Fundatia Academia Civica, in colectia „Istorie Orala“, are in vizor ceea ce, cu un termen uniformizant, e numit „rezistenta anticomunista“ in Romania. Uniformizant, pentru ca au existat aproximativ trei tipuri de rezistenta: 1) activ-armata, functionand in fazele incipiente ale tranzitiei la totalitarism, in care stalinismul nu era inca bine consolidat in tara. Existau actiuni de gherila dirijate de partidele istorice aflate in clandestinitate, mizand „pe cartea“ sperantei in ajutor „american“, cu alaturarea unora dintre legionarii negrabiti sa se inscrie in Partidul Comunist, perioada in care se dadeau inca lupte pentru acapararea puterii si a inregimentarii ideologice; 2) spiritual-pasiva, cu o plaja sociala foarte larga, cuprinzand, mai ales dupa anii ’80, intreaga populatie si 3) activ-intelectuala. In prima perioada, ponderea era detinuta de carturari de convingeri liberale sau social-democrate, care n-au acceptat pactizarea cu Partidul Comunist; in ultima, majoritatea o reprezentau fosti ilegalisti, constienti de ineficienta unui sistem-butaforie si fundatura, in care duplicitatea devenise norma de viata. Impotrivirea lor s-a manifestat fie in exil (majoritatea), fie in nuclee interne de opozitie, actionand mai ales in ultimii ani ai ceausismului. Comunismul, termen vag, provenind de la Comuna din Paris, nu are nici o legatura cu deformarile operate de Lenin asupra marxismului pentru a-l adapta situatiei socio-economice din Rusia inca feudala, iar cu atat mai mult nu are contingenta cu stalinismul – dictatura personala, pentru care ideologia nu insemna nimic. Rezistenta „anticomunista“ de tip 1 nu trebuie nici minimalizata, nici maximalizata, pentru evitarea riscurilor unui jacobinism postmodern. A fost o opozitie care a antrenat o comunitate mica de oameni, cu verticalitate morala si curaj, luptand sa-si apere dreptul la proprietate privata, straini de oportunismul falsilor „donatori“, care si-au construit prin „donatii“ noi pozitii sociale avantajoase. Oameni care au luptat si pentru apararea traditiilor spirituale in care au fost educati. Unul dintre meritele de capatai ale interviului cu Aristina Pop-Saileanu, realizat de Liana Petrescu, este arta de a conduce convorbirea cu echilibru, obiectivare, evitand orice tendinta hagiografica, valoare sporita de postdocumentarea si aparatul critic intocmite de Virginia Ion, totul sub ingrijirea redactionala a lui Romulus Rusan.
Experienta vanat–vanator
Anii de formare spirituala ai Aristinei Pop-Saileanu sunt marcati de cele doua falii ale secolului trecut: nazism, totalitarism. Este un bildungsroman, in care prima treapta este experienta vanat–vanator, sentiment incercat de protagonista din clipa in care este trimisa de tatal ei, padurar instarit din Tara Lapusului, sa duca hrana unei familii de evrei ascunsi de el in munti spre a scapa de deportare intr-unul dintre lagarele mortii. Daca la 13 ani, nu-si constientizeaza bine conditia, la 18, alege sa plece impreuna cu tatal si fratele ei sa lupte impotriva „noii ordini“, in padurile din imprejurimi. Simplitate, profunzime, retinere sunt elemente narative centrale cu impact puternic la lectura. Tatal ei si, implicit, familia isi asuma riscul de a oferi adapost unui membru PNT si, ulterior, unor studenti urmariti de Securitate. Exista scena unei prime intalniri „cu Securitatea“. Incercarile de racolare a tatalui si a fiicei sunt rudimentare, semn ca oamenii trimisi in misiunea respectiva erau foarte departe de instruirea necesara pentru atingerea obiectivului propus. Raspunsurile lui Niculae Pop se remarca prin cumpanire: „Eu nu port haina militara, ci haina de padurar […]. Dumneavoastra faceti-va datoria dumneavoastra, asa cum mi-o fac si eu pe a mea“. Nu numai la capitolul psihologie, dar nici la cel militar, „securistii“ nu stateau prea bine, reiese din istorisirea Aristinei. „Vasile Hotea, care era student la Politehnica, a tras cateva rafale in aer. […] Securistii s-au speriat asa de tare incat au fugit spre comuna, lasandu-l balta.“ Termenul acopera o arie larga de individualitati: de la soldati tineri si neexperimentati intalniti de protagonista in anii in care facea parte din grupul de partizani Pop-Oniga, la ofiteri cu grade superioare, care „una vorbesc, si alta fumeaza“. In drum spre proces, la Cluj, unul dintre acesti ofiteri „spune printre dinti, foarte incet, mamei Aristinei: «Nu recunoaste nimic»“. Era vorba de lucrurile sotului si ale celor doi copii inculpati. Reiese ca numai uniforma ofiterului in cauza apartinea actualului – atunci – Minister de Interne. Problema onestitate–oportunism este prinsa intr-o scena grotesca. Mai intai, da de gandit prietenia uneia dintre gazdele partizanilor cu secretarul de partid dintr-o comuna. Partizanii sunt ascunsi in podul casei, in timp ce jos, „comunistii“, cu secretar de partid cu tot, se imbata, incing o hora si canta: „Sa traiasca partizanii pana vin americanii“. Versatilitatea, ca si eternul precept de filozofie practica „vin ai nostri, pleaca ai nostri“ si-au avut rolul lor in netezirea drumului spre dictatura, cu toate ororile pe care le-a generat. Situatiile extreme de viata scot la iveala solidaritatea („foame, in munti, nu am rabdat. […], am avut ceea ce, poate, nici cel mai bogat om din comuna n-a avut“) si abjectia umana. Tradarea este narata cu maxima economie verbala. Partizanii sunt adapostiti intr-o casa de la marginea Rogozului, cu promisiunea ca li se va aduce mancare. Aristina vede scrisul tatalui ei: „Sa fie binecuvantata casa aceasta“. Plange, ii e dor de el, se roaga pana adoarme. La un moment dat, unul dintre partizani ii trezeste pe ceilalti: „«Sculati-va, nu va speriati, suntem inconjurati de Securitate». Aceasta era masa…“. E singurul comentariu. Adanc sarcasm si durere sunt stranse in ultimele cuvinte, cand eroina interviului intelege ca raul cel mare nu vine de la dusmani, ci de la asa-zisii prieteni.
Intalnirea intre Bildungsroman si Zeitroman
Detentia este o alta scoala a vietii, care o maturizeaza sub raport filozofic. Daca, in prima etapa, singurul mentor este tatal ei, acum purgatoriul – existenta la granita viata-moarte in spitalul inchisorii, cand se imbolnaveste grav de tuberculoza – o educa in spiritul unei iubiri a vietii de cu totul alta factura decat ar fi cunoscut-o „afara“. Acolo totul ar fi fost simplu, robust, fara a sti nimic sau aproape nimic despre suferinta si moarte. In detentie, drumul spre dragostea de viata trece prin cunoasterea lor. Eroina traieste in adancurile conditiei umane, dar descopera si inaltimile acesteia. Cateva exemple. Medicul militar care ii spune ofiterului politic: „«Mancare nu ma lasati sa-i dau […], la spital nu ma lasati s-o duc, dati-mi un revolver s-o impusc.» […] Am inceput sa plang, parca l-am vazut pe tata“. Reactia medicului militar Schor, cand a murit Mater Oberin, maica superioara a Manastirii Pitar Mos: „S-a facut ca uita, in salon, un chibrit, o cutie si o carpa. Ne-am strans in jurul patului pe care era intinsa Mater Oberin si, ferindu-ne de militieni, am aprins, drept lumanare, acel chibrit. Ne-a impresionat extraordinar gestul medicului“. Omenia unei gardiene, Maria Maga. „Ne aducea zahar cubic in buzunarul hainei ei militare. Cand ieseam sa-mi iau cafeaua, intotdeauna imi strecura doua bucatele de zahar in gamela […].“ Se comunica prin Morse, se aruncau biletele peste ziduri. „Ea vedea, dar se facea ca nu vede.“ Curajul doctorului Popescu: „Desi era cu militianul cu pusca dupa el, […] ne spunea: «Ce siropuri vreti sa va mai dau, cu vitamina C, de macese, de…». In sfarsit, ne trecea la regim TBC si ne dadea destula mancare facuta la cazan. Uneori, nici nu o puteai manca pe toata“. Intre detinutele de cele mai variate conditii sociale, intelectuale se lega o solidaritate, o afectiune nascuta din durerea comuna. Daca ar fi trait o existenta obisnuita, Aristina n-ar fi incercat cu asemenea acuitate sentimentul scurgerii timpului – ieri, maine, acum, intotdeauna –, ipostazele prabusirii si ale inaltarii din vecinatatea imediata a terorii. Marturia Aristinei nu intruchipeaza „principii“. Nu ideea nuda invinge, ci omul. Eroina interviului este o partizana a valorilor pozitive. Naratiunea ei simpla, linistita si frenetica, totodata, despre o epoca tulbure si tragica, indeplineste o functie superior educativa. Bildungsroman-ul se intalneste cu Zeitroman-ul, cu modul in care timpul ciopleste si reciopleste personalitatea umana. Depozitia ei despre timpul furat (de la 18 la 33 de ani, cand iese din inchisoare) devine – indirect – o forma spirituala de redobandire a lui, un exercitiu contrapunctic.
Cu toate ca vorbeste despre trecut, senzatia care persista este prezentul. Literatura-mestesug opereaza cu simboluri; confesiunea este un glas, o constiinta. Aristina se raporteaza permanent la relatia cu Dumnezeu pentru ca are nevoie de El. Prin experientele traite in munti si in inchisoare, vine in contact cu elementele din care Dumnezeu a creat lumea: focul, vantul, tarana; apoi – haosul, abisul, intunericul. Apare, insa, o contradictie: se incredinteaza Lui – am putea inclina s-o consideram fatalista – si, in acelasi timp, dovedeste o vointa extraordinar de puternica de a rezista, de a trai. Isi pune toate intrebarile generice pe care Dumnezeu le adreseaza omului: Unde esti? Care ti-e locul in lume? Cum stai cu viata ta? Ceea ce descopera, datorita lectiilor predate „pe viu“ in inchisoare, este ca are datoria sa foloseasca experienta traita, sa nu uite nimic, sa nu scape nimic pentru a o transmite mai departe. Sigur ca sufera, amintindu-si, detaliu dupa detaliu, sirul de suferinte indurate: moartea parintilor, a fratelui, a multora dintre partizani. Rana veche se adanceste, ar putea sa evite rememorarea, dar o pastreaza si o comunica, fiindca uitarea nu-i o solutie. Odata eliberata din inchisoare, nu se multumeste cu ramasitele trecutului si se gandeste la viitor. Lupta impreuna cu sotul sau, si el, fost coleg de detentie cu fratele ei, Achim, sa-si cladeasca un camin pe ruinele imprastiate.
Exista o tema profunda a relatarii: raspunderea. Nici un om nu e singur in istorie, fiindca face parte din ea. Setea de libertate, dorinta de justificare a nadejdii si deznadejdii, cautarea sensului existentei sunt generale, fiecare interpretandu-le in felul lui; bineinteles, daca este de buna-credinta. Eroina interviului trece prin incercari, prin chinuri la care cei slabi nu rezista sau rezista greu. Credinta in Dumnezeu ramane punctul forte al tariei sale. Se simte impreuna cu El, chiar atunci cand o incearca mai tare. Omul trebuie sa traiasca in libertate – este Legea pe care Dumnezeu a lasat-o fiintei umane – si, paradoxal, tocmai atunci cand portile inchisorii i se deschid, protagonista simte ca nu e libera. „Am fost mai libera in inchisoare, pentru ca acolo am gandit si am vorbit cum am vrut, dar dupa 1964 – data eliberarii -, n-am mai putut face acest lucru.“ Torturii fizice i se opune, pana in ’89, presiunea psihologica a unei societati totalitare. Confesiunea Aristinei Pop-Saileanu este inca o luminita care se adauga Lampasului lumii de ieri pentru lumea de azi.
de Iulia Deleanu
articol aparut in “Observatorul cultural”, nr. 437 din 21 august, www.observatorcultural.ro
