În momentul deportării, în ‘51, luni dimineaţa, 18 iunie, ne-am pomenit în zorii zilei cu armata, Miliţia a fost (…) şi ne-a somat ca în termen de două ore să fim cu bagajul gata pentru a fi deportaţi, destinaţia necunoscută. A spus că-i ordin din minister să-l execute. Pe ăi bătrâni, bunicii în vârstă de 60 de ani, i-a luat aşa o panică încât n-au ştiut că să mai facă. Am pus la căruţă ce-am crezut că ne trebuie, strictul necesar, alimente, haine şi vase de bucătărie. Le-am pus la căruţă, am pus frâie la cal şi în termen de-o oră am fost în stradă. Am fost aşa de zăpăciţi încât am înjugat şi boii, fără să băgăm de seamă, boul de stânga în dreapta şi ăl de dreapta în stânga. Am văzut că nu merg, dar de ce nu ştiam. Şi nu ni s-a dat voie din stradă să ne mai întoarcem înapoi şi să ne luăm ce ne mai trebuie. Şi am mers la marginea satului, unde am stat. Şi la marginea satului au stat ăi bătrâni jos, că bunicul suferea de hernie. Şi ne păzea santinela, care atâta de fiară a fost încât a luat pe al bătrân pe după cap şi l-a luat în sus şi l-a avertizat: „Te uiţi încotro să fugi?”. Şi l-a înjurat, şi i-a dat cu genunchele în spate: „Stai la căruţa ta de unde eşti!” Şi până când s-au adunat ceilalţi din localitate, au încărcat la maşini, iar căruţele au mers goale până la destinaţie, unde am încărcat la vagoane.
Aristotel UNTARU, deportat la vârsta de 18 ani împreună cu familia din Cireşu (jud. Mehedinţi) în Pelican (jud. Călăraşi). (fragment din interviul nr 138; rep. Liana Petrescu; iun. 1995, Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet)
