Arestarea episcopilor
Dumneavoastră, deci, eraţi în continuare la Nunţiatură. A venit toamna anului 1948.
În ’48, la 1 octombrie, au venit toţi episcopii aici, la Nunţiatură, şi au avut şedinţă cu Excelenţa Sa. Au servit cina de seară la Nunţiatură, şi nunţiul a dat la fiecare episcop câte 50 de milioane de unităţi de penicilină, ca să aibă pentru săraci.
Îmi amintesc că eu cu surorile locuiam la subsol la Nunţiatură. Şi când am vrut să merg în biserică, în capelă, pentru vizită, aud că episcopii sunt în holul mare şi, fiind uşa deschisă, de la subsol, am văzut că episcopul Aftenie – Dumnezeu să-l ierte! – stătea pe un fotoliu, ceilalţi erau sub un candelabru, în jur aşa, şi discutau. El s-a aplecat aşa, uitându-se cine vine pe scară, şi m-a zărit pe mine. Nu mai puteam să nu mă mai duc acolo, la ei. Atunci m-am dus şi l-am salutat, şi el zice: „Sora Clara, sora Clara, acum în Siberia o să ne oprească, şi noi ne gândim dacă ar fi surori acolo ca să ne îngrijească pe noi”. Şi eu spun: „Excelenţă, vedeţi, şi la noi s-au luat şcolile, ne-au luat totul”. „Soră Clara, să ia totul, tot ce avem, numai viaţa să ne-o lase.” Astea au fost ultimele cuvinte ale episcopului Aftenie.
Poate presimţea.
Da. Şi eu zic: „Excelenţă, şi noi ne gândim la acest lucru. Oriunde să ne ducă, numai să avem preot, ca să ne facă Sfânta Liturghie, să avem slujbă şi Sfânta Împărtăşanie”. Pe urmă, eu m-am dus în capelă, ei au plecat. Şi în noaptea aceea, majori-tatea au fost deja arestaţi pe drum.
Pe drum?!
Pe drum. Asta era în octombrie, la începutul lunii octombrie ’48. Toţi episcopii greco-catolici.
Ei au fost arestaţi în 28 spre 29 octombrie. Episcopul Durcovici când a fost arestat?
Episcopul Durcovici a fost consacrat episcop în ’47 şi a fost la Iaşi.
În acea perioadă, la Popeşti-Leordeni, se făceau pregătiri ca să se facă mir pentru copii. Episcopul Alexandru Cisar, arhiepiscopul din Bucureşti, a fost exilat în ’48 – a fost dus la Orăştie, mi se pare, într-o mănăstire. Acuma cine să facă mirul? Ca să nu observe poporul că episcopul nu mai este în Bucureşti, a fost chemat Preasfinţitul Durcovici din Iaşi, ca să dea el.
Asta cam când a fost?
Nu-mi amintesc data exactă, dar era în ’49, era, în iunie-iulie, aşa ceva. Şi atunci, când a coborât la Cimitirul Bellu ca să ia alt tramvai ca să vină spre Popeşti-Leordeni, cum a coborât din tramvai, Securitatea i-a prins pe el şi pe părintele Friedrich, care era secretarul lui, şi au fost arestaţi imediat.
Atunci, nunţiul a venit de la Nunţiatură aici, la „Sfânta Agnes”, chipurile în vizită, ca să nu se împotrivească poporul. Şi nunţiul O’Hara s-a dus şi a dat el mirul la Popeşti-Leordeni şi pe urmă a venit acasă.
Aşa a început, pe rând, să îi ia pe toţi episcopii. Episcopul Durcovici a fost arestat în vara lui ’49. Pe urmă a fost episcopul Márton24, tot aşa, când mergea la mir. De pe drum l-a luat. Şi, pe rând, au fost arestaţi toţi episcopii, din toată ţara. N-a mai rămas niciun episcop. Asta a fost în ’49, în vară.
Nunţiatura încă exista.
Nunţiatura a existat până în ’50.
Era singura nădejde…
Sigur. Atunci, Sfântul Părinte a dat dispo-ziţie nunţiului ca să asigure continuitatea şi a numit alţi epicopi, clandestini se numeau, pe care nunţiul O’Hara i-a consacrat întru episcopi la Nunţiatura Apostolică. Am fost martor la aceste numiri. La toţi am fost de faţă, afară de cardinalul Todea.
La „Sfântul Iosif” a fost consacrat cardinalul Todea?
L-a consacrat la „Sfântul Iosif”, da.
Primul episcop consacrat a fost episcopul Boros, din Timişoara; apoi episcopul Eröss din Alba Iulia. Ultimul a fost Preasfinţitul Schubert. Când veneau şi depuneau jurământul de credinţă faţă de Sfânta Biserică, la fiecare episcop în parte mă gândeam: „Toţi ăştia sunt consacraţi pentru a deveni martiri”. Şi aşa a fost! (plânge) I-am văzut pe toţi. La fiecare, când venea la rând, că separat au fost, ca să nu ştie unul de altul – numai într-un caz sau două au fost câte doi –, mă gândeam: „un nou martir”, „un nou martir”…
Săracii episcopi, după ce au fost consacraţi, ca să mai ia legătura cu Nunţiatura, veneau îmbrăcaţi ori în cerşetori, ori în zugravi, cu bidineaua şi cu găleata cu var să văruiască, ori în coşari, aşa ceva…
Fragment din ”Christus Vincit!” sau despre puterea credinței în închisorile comuniste
