» » » » Şcoala Memoriei 2003, Hans Bergel – Lotul scriitorilor germani. Braşov 1959

Şcoala Memoriei 2003, Hans Bergel – Lotul scriitorilor germani. Braşov 1959

posted in: O carte pe zi | 0

LOTUL SCRIITORILOR GERMANI. BRAŞOV – 1959

Mă numesc Hans Bergel, m-am născut în 1925 la Râşnov, lângă Braşov. Am plecat definitiv din România în 1968. De atunci stau la München, în Germania de sud, în Bavaria. În România, aşa cum a spus domnul Romulus Rusan, am fost de trei ori arestat, de trei ori condamnat, de trei ori băgat în puşcărie pe diferite motive. (…) Arestarea şi condamnarea mea principală a avut loc în 1959. Sunt unul dintre cei cinci scriitori de limbă germană, care, în vocabularul Securităţii, au fost botezaţi „Lotul scriitorilor germani”. Am fost judecaţi şi condamnaţi de către Tribunalul Militar Braşov, în septembrie 1959. Noi cinci la un loc am primit 95 de ani condamnare temniţă grea, respectiv muncă silnică. Eu, din aceşti cei 95 de ani, m-am ales cu 15 ani.
Cum am fost arestat? Într-o bună zi m-am pomenit cu doi civili în casă, foarte bine crescuţi, foarte eleganţi, foarte politicoşi mai ales cu soţia mea. Eram căsătorit şi aveam trei copiii minori, bineînţeles, de unu, de trei şi de cinci ani atunci.  „Unde e soţul?”, adică unde sunt eu. Eu eram în grădină, nu ştiu ce făceam acolo. Erau deci doi bărbaţi tineri, cam de vârsta mea atunci, treizeci de ani şi ceva, foarte drăguţi. Mi-au spus că este un scriitor din RDG, care se află în vizită în România şi dacă aş fi dispus eu, gazetar şi scriitor fiind, să-l însoţesc cele trei zile cât va sta la Braşov, să-i arat Braşovul, să-i povestesc ceva despre istoria oraşului. Bineînţeles! M-au luat într-o maşină, jeep. M-au dus în Poiana Braşovului. Erau aceşti doi inşi şi încă doi, tot foarte politicoşi, tot cu ochelari, cum se obişnuia, că ei se ascundeau. În fond, orice dictatură, daţi-mi voie să vă spun, trăieşte din frică şi acesta este elementul parşiv din punct de vedere psihologic, care face ca dictaturile să fie atât de groaznice. Un om, din frică, acţionează brutal. Un om sigur pe sine, echilibrat, nu va fi brutal niciodată. M-au ţinut o zi întreagă fără să-l văd pe acest scriitor din RDG. Am băut cafele, mi-au dat ţigări. Zic: „Păi, cetăţeanul când vine?”. „Păi, va veni, încă n-a sosit, nu se ştie”. Le spun că am treabă acasă… Ei: „Nu, nu, nu…” E foarte important să-l aştept pe acest scriitor aici, în cabana aceasta. N-a venit bineînţeles nici noaptea. A doua zi, aceşti doi tineri eleganţi mi-au spus: „Eh, a sosit, dar a sosit la Cluj. Va trebui să mergem la Cluj”. „Păi, daţi-mi măcar voie să dau un telefon acasă sau să-mi iau o periuţă de dinţi, ceva…” Mi-au dat voie să-mi iau cele necesare. M-am repezit până acasă. I-am spus soţiei, de bună credinţă fiind: „Uite, tipul n-a venit la Braşov, a venit la Cluj şi din păcate trebuie să mă duc la Cluj cu oamenii ăştia drăguţi”. Ne-am dus până la Cluj. S-a repetat aceeaşi poveste. La Cluj am aşteptat într-un hotel toată ziua. N-a venit. De-abia a treia zi mi-au spus aceşti doi tipi „simpatici” că sunt arestat. Întrebarea mea: „Păi de ce acest joc domnule, da’ ce-aţi vrut”? Bineînţeles că a avut un scop acest joc, să mă facă nervos, să devin neliniştit, să-mi pun întrebări, să înceapă să-mi fie frică. Au reuşit, n-au reuşit, nu-mi aduc aminte. Cred că nu prea am fost eu nervos fiindcă, aşa cum v-am spus, nu era prima, era a treia arestare şi cunoşteam mecanismele. De-abia a treia zi seară, către noapte, m-au dus din nou la Braşov şi m-au băgat la Securitate, într-o celulă. Cam acelaşi lucru  s-a întâmplat şi cu colegii mei, după câte am aflat mai târziu, când ne-am reîntâlnit într-o celulă a închisorii de tranzit din Codlea. Cu toţi Securitatea a făcut un fel de joc din acesta.
Cum au decurs anchetele? Eu habar n-am avut de ce m-au arestat. Existau lucruri cu care ştiam eu foarte bine că nu-s de acord…cu ceea ce se întâmpla din punct de vedere politic în ţară. Am şi spus aceste lucruri. Le-am spus în public, crezând că sunt în afara oricărui pericol, fiindcă e o critică cinstită, spusă pe şleau, nu prin şuete, în dosul organelor de stat. N-am ştiut de ce m-au arestat şi  m-au lăsat patru luni de zile într-o celulă, fără să-mi spună de ce sunt arestat. Asta e o psihologie rafinată de care s-au folosit ei, să ne macine, să ne aducă într-o situaţie în care nu vom mai fi în stare să acţionăm la prima anchetă. Dacă stai patru luni de zile într-o celulă, de unul singur, şi nu vorbeşte nimeni cu tine, nu afli absolut nimic din afară. După patru luni de zile m-au dus la prima anchetă. Din nou o politeţe extraordinară, cu franzelă, cu ţigări. Franzelă nu mai văzusem, pentru că franzelă nu-ţi dădea în celulă. Erau şi nişte ziare. M-au lăsat, din nou, în această cameră de anchetă nouă ore, fără să intre cineva să mă întrebe cine sunt, ce fac aici. După nouă ore, către seară, a venit căpitanul Urzică. Când l-am întâlnit eu, în ’59, acest Urzică, ofiţer de anchete de securitate, era doar căpitan. Un tip tânăr, blond, drăguţ şi el, foarte politicos. Mi-a cerut să mărturisesc. Nu mi-a spus ce să mărturisesc, atâta doar, să spun adevărul. Adică, care adevăr? Sunt mii de adevăruri pe lumea asta. „Eh, lasă, lasă filosofia. Ştii tu despre ce e vorba”. Nici vorbă de dumneavoastră sau de dumneata. Cu „tu” ne lua. Zic: „Domnule căpitan, trebuie să-mi spuneţi, făceţi-mi o notă despre ce adevăr e vorba şi eu văd, o semnez sau nu o semnez”. „Eh, ştii, te prefaci, nu vrei….”. „Adică ce să nu vreau, nu mi-aţi pus nici o întrebare concretă, nu ştiu despre ce e vorba…”. Aşa s-au purtat încă două luni de zile, aproape m-au înnebunit. „Te-ai gândit bine, te-am lăsat o săptămână în celulă, ai stat singur, ai putut să te gândeşti. Scrie, mărturiseşte”. şi-a dat seama că eu nu aveam ce să-i spun. Dintr-o greşeală a lui a pomenit numele unui alt scriitor de limbă germană, tot din Braşov, cu care eram prieten şi pentru prima dată mi-a venit mie ideea, „a… ăştia te bagă într-un complot cu acest om.” El era profesor la Cluj, însă braşovean. Zic: „Deduc din faptul că-l amintiţi pe domnul profesor Georg Scherg, aşa îl chema, că sunt într-o conspiraţie cu dumnealui. Nici vorbă, nu l-am mai văzut de nu ştiu când şi, dacă ne întâlnim, nu discutăm decât literatură, nu discutăm politică”. În fine, după opt luni de zile am aflat că sunt membru într-o organizaţie conspirativă, că aveam de gând să dărâmăm socialismul, să chemăm populaţia la revoltă împotriva puterii de stat şi m-am văzut într-o combinaţie cu alţi patru colegi scriitori. Eram cinci în total. Daţi-mi voie să vă spun că am admirat atunci inteligenţa satanică a Securităţii. Cu noi, cei cinci, care în parte nici nu ne cunoşteam – pe doi dintre ei i-am cunoscut în puşcărie – au reuşit să construiască un lot conspirativ de stă pisica în coadă. Domnule, daţi dracului sunt ăştia! cu câtă inteligenţă ne leagă unul de celălalt prin anumite întâmplări care au avut loc în urmă cu cinci-şase ani. Până la urmă mi-a venit să cred că într-adevăr fac parte dintr-un grup conspirativ. Asta era foarte periculos. Era un punct foarte periculos dacă te lăsai prins de combinaţiile lor inteligente. Începeai să le faci jocul. Începeai să gândeşti, să judeci aşa cum voiau ei. Cu mine n-au reuşit, nu ştiu ce au reuşit cu prietenii mei… Dar nu m-a ajutat cu nimic. Pentru mine era clar de la început că eu nu scap, indiferent ce fac, cum mă comport la anchetă, era deja un lucru stabilit „de sus”, noi cinci trebuia să fim condamnaţi. Eu nu ştiam că, în cazul meu, va fi vorba de 15 ani. Ofiţerii de securitate, oamenii de anchetă, n-au altceva de făcut decât să realizeze un dosar care trebuia să fie prezentat judecătorului ca să ne poată condamna. (…)
Ne-am văzut, toţi cei cinci, prima oară, după un proces care a fost un fel de circ. Procesul a fost închis, nu aveau voie decât ofiţeri de securitate, oameni dintr-o comisie literară de specialitate, care trebuiau să dea relaţii judecătorilor despre ce scrie în cărţile noastre. Judecătorul bineînţeles că n-a citit tot ce am scris noi. Oricum cărţile noastre au fost publicate în limba germană. Exista o comisie de cinci inşi, germanişti, oameni care ştiau şi limba română, care cunoşteau şi limba germană şi răspundeau judecătorului la întrebări: „Ce scrie Bergel în cazul ăsta, în cartea cutare şi cutare, pe pagina cutare şi cutare”. Atunci ăia se ridicau, stăteau la o masă separată în sala de dezbatere, şi spuneau ce au de spus. Vă mărturisesc că oamenii din această comisie au fost mai răi decât judecătorii şi procurorii. Se temeau şi ei că dacă nu ne înfundă bine, mâine-poimâine vor fi ei în locul nostru. N-am nici o apreciere pentru aceşti oameni, n-au nici o scuză şi nici nu sunt dispus să-i iert sau să stau de vorbă cu ei astăzi. Nici prin gând nu-mi trece. Dacă ai fi spus, membru fiind al acestei comisii, judecătorului: „Eh, domnule judecător nu ştiu…”. Exista posibilitatea să ocolească orice răspuns în defavoarea noastră. Nu ştiu, n-am citit bine, l-am înţeles greşit. Dar nici unul n-a făcut această încercare, toţi au dat în noi, parcă ar fi fost plătiţi cu bani grei de către Securitate să ne acuze… Oameni de cultură! Cultura, se vede, nu întotdeauna este un baraj peste care nu poţi trece ca să nu devii şi tu criminal. În ochii mei oamenii aceştia sunt criminali.
Care a fost cazul meu? Pe mine m-au acuzat – şi aceasta a apărut şi atunci la proces – că într-o lucrare, într-un text literar publicat în ’57, premiat la un concurs literar pe ţară, o nuvelă istorică… Dar să vă redau conţinutul în două-trei fraze: un bard, un cântăreţ din anul 1612 vine în oraşul meu natal, Braşov, care este asediat şi pe urmă cucerit de un oarecare prinţ cu o armată mare. Braşovenii toţi sunt descurajaţi, n-au încotro. Tipul a intrat cu o armată foarte puternică. Apare, în această situaţie dramatică a oraşului, un bard, un cântăreţ care cânta la crâşme, cum se obişnuia atunci, cum se obişnuieşte, de altfel, într-o altă formă şi astăzi. E curajos şi seara hoinăreşte prin crâşmele oraşului şi cântă cântece de ironie la adresa prinţului şi îi încurajează pe cetăţenii braşoveni: „Nu vă lăsaţi, răzbunaţi-vă, scoateţi-l din oraş!” Bineînţeles, prinţul află, oamenii lui îl arestează şi îl aduc în faţa lui. Prinţul, fiind sigur pe sine, doar în mâinile sale era puterea: „Ei, uite îţi dau drumul, îţi fac cadou libertatea ta dacă mă cânţi pe mine, mă elogiezi într-un cântec. Fă un cântec în care spui că eu sunt mare, sunt frumos, sunt inteligent, sunt bun, tot ce vrei”. Ei, şi acum se apropie punctul culminant al nuvelei şi punctul culminant al procesului meu. Bardul răspunde – şi această frază e punctul culminant al nuvelei şi a devenit şi capul de acuzare împotriva mea –:„Alteţă, eu nu sunt curvă, şi nici arta mea!” Cu alte cuvinte, pe mine nu mă poţi cumpăra. Sunt liber. Chiar dacă mă bagi în lanţuri, şi atunci sunt liber. Într-adevăr, îl bagă în lanţuri, dar cu asta s-a încheiat atât nuvela, cât şi procesul meu. Eu, bineînţeles, când am scris această nuvelă, nu m-am gândit că într-o bună zi voi fi în faţa instanţei din cauza ei. De altfel am scris nuvela la nici 20 de ani, imediat după terminarea războiului, în vara anului 1945. Textul a rămas neschimbat în sertar la mine timp de 15 ani, până când s-a publicat acest concurs literar pe ţară. M-a vizitat un prieten, care era gazetar la Bucureşti şi responsabil în juriul acestui concurs, şi-mi spune: „Măi, tu n-ai un text, uite, e concursul acesta literar, trimite şi tu ceva!” „N-am nimic actual, i-am spus, dar îţi dau textele mele din ultimii ani. Stai în seara asta la mine, poţi dormi aici, şi caută tu, poate găseşti ceva, eu am altă treabă”. Şi acest prieten, într-adevăr un prieten foarte bun, un om foarte cumsecade, gazetar din Timişoara, dar care lucra atunci la Bucureşti, a răsfoit o noapte întreagă teancul acela de texte şi a dat de această nuvelă scrisă de mine în iulie 1945.
„A, minunat!”. I-am spus : „Păi, măi, asta nu e o temă pentru concursul vostru literar”, ”Ba da, uite, lupta pentru libertate…”. „Păi bine, dar e o temă de acum câteva sute de ani, nu-i de actualitate”. „N-are nimic, totuşi e bine”. A luat-o, şi această lucrare a fost premiată. În clipa în care a fost premiată eu mi-am dat seama de pericolul în care mă aflu dacă descoperă că eu simţeam în ’45 ce ne aşteaptă în ţara asta dacă vine comunismul peste noi. Am conceput, în această nuvelă scrisă în iulie ’45, tot ceea ce mai târziu s-a întâmplat într-adevăr în România.
Când a fost premiată nuvela şi am fost chemat la Bucureşti pentru a fi premiat, am fost repartizat într-un hotel cu un tip tânăr, un student, cunoscut mie, talentat în ale literaturii, pe care-l ajutasem foarte mult cu sfaturi, în a publica textele scrise de el. Şi stând în aceeaşi cameră de hotel, cameră cu două paturi, acest tânăr mă întreabă în şoaptă: „Mă, ţi-am citit nuvela foarte atent. Nu cumva e cu sens dublu, vorbeşti de trecut, dar te referi la situaţia prezentă în România?”. Eu nu i-am răspuns „da!”, însă am făcut o greşeală spunându-i speriat: „Te rog, ţine-ţi gura!”. Cu fraza asta i-am dat însă de înţeles că într-adevăr este aşa cum a bănuit el. Şi tipul ăsta m-a turnat Securităţii: „Bergel a scris o nuvelă cu sens dublu, cu caracter duşmănos la adre-sa regimului”.
Scurt timp după ce am fost premiat şi după ce lucrarea a fost publicată şi lăudată de critică, un an mai târziu, pentru acelaşi text, am fost arestat şi dus în faţa instanţei. La proces, judecătorul, un maior de la Tribunalul Militar Braşov, Cojocaru… Dragomir pare-mi-se: „Ei, ce ai vrut să spui cu fraza <<Eu nu sunt curvă, şi nici arta mea nu este>>”? Ce era să mai zic? Am stat acolo şi am zâmbit. N-am spus nimic. „Nu vrei să ne spui?” „Ce să vă spun, domnule maior? N-am nimic de spus. Ce-am avut de spus scrie în această nuvelă”. Şi asta a fost. M-am aşezat, acesta a fost tot cuvântul meu de apărare. Ce puteam să-i spun?

 

Fragmente din Şcoala Memoriei 2003. Prelegeri şi discuţii de la a VI-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet (7-15 iulie 2003), editor Armand Goşu, editorul colecţiei Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003

 

Hans Bergel (n. 1925), scriitor şi publicist de origine germană, deţinut politic în mai multe rânduri, ultima dată condamnat la 15 ani închisoare în „Procesul Scriitorilor Germani” (1959). A publicat numeroase romane (Când vin vulturii, Dans în lanţuri), eseuri şi articole apărute în periodice din Europa şi SUA