La Miercurea Ciucului, aşa dese erau gratiile, că numai vârful degetelor intra printre ele. Dar printre ele vedeam luna, ne uitam unde e luna, şi socoteam, pentru că până când iarăşi e lună plină trec fix 28 de zile.
…Numai dacă cineva venea, atunci se mai ştia ceva de politica de afară şi aşa mai departe. Ce puteam să observăm? Dacă situaţia de afară era mai rea, atunci umbla cu noi mai sever. Atunci spuneam: „Trebuie să fie iarăşi ceva!” Era mai mare severitate. Nu aveam voie nici măcar să vorbim. Vorbeam numai în şoaptă. Şi nu aveam voie să stăm pe pat. De exemplu, acolo, la Miercurea Ciucului, eu aveam voie să stau în pat pentru că eram bolnavă de inimă, aveam angină pectorală, aveam şi litiază renală, şi hepatită cronică. Mereu eram bolnavă. Şi atunci aveam voie. Şi mai venea câteodată câte o deţinută şi se pitea la spatele meu, se culca puţin. Era acolo o miliţiancă mai rea, mai severă aşa. Odată, aşa de încet a deschis uşa că nu s-a auzit nimic – altele, numai când băgau cheile celea grele în broască deja făceau zgomot. Aşa de încet a deschis! Şi a găsit chiar pe o măicuţă, sora Alexia, din Timişoara era, soră socială; se culcase. A pus-o la perete. Trebuia să stea trei paşi distanţă de la perete, pe vârful degetelor de la picioare, cu fruntea proptită de perete şi cu mâinile la spate aşa. Aşa să stea. Şi pe noi ne-a pus să o îmbrăţişăm pe dânsa. Şi toată, toată camera eram numai o coadă, ne îmbrăţişam una pe alta. Şi aşa ne-a pus să stăm o oră întreagă.
Asta era o pedeapsă. Cine inventase, oare, pedeapsa asta?
Diavolul, pot să zic. Deci asta a fost o pedeapsă dată pentru că una era culcată.
Altădată, erau bănci… Nu aveam voie ziua să stăm pe paturi, numai pe bănci, pe bănci fără spătar. Puteţi să vă închipuiţi, să stai drept aşa? Stăteam în jurul paturilor aşa, că altfel n-aveam loc – era camera mai mare acolo, e adevărat, însă erau patru paturi suprapuse, că erau camerele mai înalte. Şi când şedeam pe bancă nu aveam voie să vorbim. Şi mă rugam în şoaptă. Şi atunci zicea gardianca: „Ce, vorbeşti singură?”, că n-aveai voie nici să te rogi.
Altădată… Era normal să aţipeşti dimineaţa, după ce ai mâncat terciul şi până vine masa, pentru că vine oboseala aceea şi închizi ochii. Dar trebuia să stai fără să vorbeşti, fără să te mişti. Aşa, să stai numai. Şi dacă închideai ochii, atunci erai pedepsită. Şi îmi aduc aminte că odată le certa pe fete că de ce dorm. „N-am dormit, domnişoară. Nu pot să stau toată ziua numai cu ochii deschişi”. Aşa trebuia să stai, cu ochii deschişi. Dacă nu clipeai din ochi, atunci dormeai. Şi atunci m-am sculat eu din pat şi am spus: „Domnişoară, scuzaţi, dar dacă nu e permis nici să închizi ochii, atunci vă rugăm să aduceţi nişte beţişoare de chibrite ca să ne proptim pleoapele, că nu poţi toată ziua să stai aşa, fără să clipeşti din ochi. Cum să stai numai cu ochii deschişi?”
Fragment din ”Christus Vincit!” sau despre puterea credinței în închisorile comuniste
