În ziua în care distroficii și-au ales un polonicar din afara preocupărilor lor alimentare, s-a dat din nou arpacaș. Hârdăul aburea, aroma boabelor de orz decorticat inunda apetisant încăperea, Ion Omescu și-a suflecat mânecile zeghii, toți ochii stăteau ațintiți asupra lui. Polonicul a plonjat în coliva cleioasă, s-a umplut cât trebuie, s-a izbit de două ori de doaga hârdăului, tot de două ori de marginea primei gamele, apoi de a celei de a doua, de a treia, deținuții își primeau porțiile în ordine desăvârșită; puținele murmure erau de aprobare. A venit și rândul gamelei polonicarului. Acesta a înfipt polonicul adânc și l-a scos la vedere cu vârf. Era cel mai încărcat linguroi din istoria distroficilor, o porție uriașă, piftia de orz tremura gata, gata să dea pe de lături, ținându-se totuși în cupa metalică, mânuită cu dibăcie de Ion Omescu. Distroficilor le ieșiseră ochii din cap; probabil că nici străvechile omoruri rituale nu provocau în rândurile privitorilor atâta emoție. Emoție și uimire. În clipa următoare, a început scuturatul de marginea doagelor. Arpacașul s-a prelins înapoi în hârdău, polonicul și-a pierdut căciula, dar scuturatul nu a încetat. Cu fiecare izbitură a cozii, arpacașul sărea din polonic, stropind, până a ajuns la jumătate din porția cuvenită unui bandit. Abia atunci Ion Omescu și l-a răsturnat în gamelă. Din ziua aceea certurile s-au mai potolit, vechiul polonicar și-a recăpătat slujba, flămânzii răbdau de foame fără să se mai dea în spectacol, Ion Omescu s-a reîntors la poeziile sale:

Și sunt flămând și tot mai mult mi-e foame

De-un zâmbet, un grăunte de cuvânt,

Cum le e foame morilor-de-vânt

În toamna asta cu puține poame.

 

(…) Un sergent norocos i-a descoperit actorului Ion Omescu o fâșie de hârtie de sac – sacii de ciment treceau prin mâinile brigăzii de constructori – pe care omul o acoperise cu nenumărate semne interzise. A privit-o încântat, a răsucit-o în toate felurile, s-a dumirit despre ce este vorba și l-a pedepsit pe infractor cu cinci zile de izolare. Și-a justificat măsura luată printr-un proces-verbal, întocmit pe loc, în care își informa comandantul că „deținutul Omescu Ion a scris în limbi străine și în alte limbi”. L-a citit cu glas tare, pentru a-și verifica stilul. Renunțarea la cultura orală, în favoarea scrisului, comporta riscuri și pentru el. (…)

 

Din Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înțelesul tuturor, Fundația Academia Civică, 2012

 

 

Ion Omescu

(1925-2000)

Actor și poet

Arestat în 1949 pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. Eliberat în 1953

Rearestat în februarie 1957 pentru ”răspândire de publicații interzise” și condamnat la 7 ani de închisoare. Încarcerat la Jilava, Gherla, Periprava, Salcia. Eliberat la 3 februarie 1964.

În 1972, după participarea la un festival internațional de teatru, cere azil politic și se stabilește în Franța.

 

 

citește și

 Ziua internațională a poeziei: Ion Omescu, Inscripţie pe o cătuşă