Helmut Muller Enbergs
Garantul dictaturii sistemului socialist în RDG
De ce ne ocupăm acum de subiectul „STASI în Republica Democrată Germană”? E drept că vrem să ştim cum a fost în alte ţări cu serviciile secrete. Acest lucru poate să fie extrem de interesant, el nu constituie însă un motiv suficient. Un motiv hotărâtor este faptul că noi avem în Germania acte care arată foarte clar cum acţionează securitatea într-o dictatură. Ana Blandiana a relatat în conferinţa sa, că anii ’50 au constituit anii sângeroşi ai terorii. În deceniile următoare, în Germania de Est securitatea s-a purtat cu aşa-zisele „mănuşi de catifea”. Perioada „mănuşilor de catifea” poate fi descrisă cel mai bine cu ajutorul actelor STASI. Vreau să vă ilustrez acest lucru prin intermediul unui exemplu care este destul de lung.
Într-un sat foarte mic din Republica Democrată Germană a existat un preot foarte angajat şi implicat. El a respins de la bun început sistemul redegist. Cu toate acestea, el era şi împotrivă comiterii avorturilor. STASI era foarte bine informat despre concepţiile şi vederile preotului, întrucât la slujbele ţinute la biserică, printre credincioşi se aflau cu regularitate şi informatori ai securităţii. STASI a întocmit rapoarte lunare şi le-a predat partidului. Rapoartele au fost înmânate mai departe conducerilor judeţene, apoi celor regionale şi în sfârşit Comitetului Central. După câţiva ani, partidul i-a ordonat securităţii: „Schimbaţi situaţia”. Ceea ce înseamnă că STASI a primit misiunea din partea partidului de a întreprinde ceva, pentru ca preotul să înceteze să mai vorbească în felul acela în timpul slujbelor. Şeful serviciului secret din judeţul cu pricina l-a însărcinat atunci pe un ofiţer de-al său să întocmească un plan. Ofiţerul s-a gândit şi s-a hotărât să utilizeze teroarea psihică. El vroia să răspândească un zvon despre preot, care să determine populaţia să nu mai aibă încredere în acesta. Preotul trebuia să devină o asemenea povară pentru comunitatea locală, încât să fie nevoie să fie mutat în altă parte. Ofiţerul a căutat aşadar un zvon credibil şi deosebit de grav. Întâmplarea i-a venit în ajutor. O fetiţă în vârstă de 14 ani, bolnavă psihic, fusese violată în acele zile. El nu era în stare să-l descrie pe făptaş. STASI a decis să-i pună preotului în cârcă acest viol. Voi descrie în mod detaliat, acum, în ce mod a acţionat securitatea.
Într-o primă etapă poştaşul a primit ordinul să-i ducă menajerei preotului într-o anumită zi o anumită informaţie. Poştaşul trebuia să-i spună respectivei menajere că ea nu are voie să mai dezvăluie nimănui respectiva ştire. Securitatea a căutat o zi specială pentru aceasta. În acea zi menajera şi-a invitat mai multe prietene acasă la ea, pentru a sporovăi împreună la o cafea. Poştaşul a venit atunci şi i-a povestit menajerei că preotul ar fi fost cel care o violase pe fată. Dar menajera trebuia să ţină secret acest lucru. Fireşte însă că ea le-a servit imediat ştirea prietenelor ei. Şi aici aş dori să explic câteva aspecte. Preotul fusese căsătorit, dar se despărţise între timp de soţia lui. Aceasta părăsise casa lui. Menajera era însă prietenă la cataramă cu ea şi nu vedea cu ochi buni faptul că preotul îşi căuta o nouă parteneră de viaţă. Astăzi mai ştim că în casa preotului se aflau instalate microfoane, iar securitatea asculta tot ce se vorbea înăuntru. Prietenele menajerei au răspândit ştirea în tot satul. O singură persoană nu a aflat nimic despre acest zvon: preotul. Deoarece totul funcţionase ireproşabil, STASI a luat hotărârea de a mai pune în circulaţie un al doilea zvon, tot prin intermediul poştaşului. Acesta trebuia să-i spună menajerei că preotul ar fi vorbit cu tatăl fetiţei violate, pentru ca aceasta să facă avort. Şi această a doua informaţie a ajuns la urechile tuturor locuitorilor din sat, numai la ale unuia nu, anume ale preotului.
Ajungem acum la cea de-a treia fază a planului elaborat de către securitate. Cinci membri ai comunităţii, care lucrau ca informatori pentru STASI, trebuiau să trimită consiliului bisericii o scrisoare anonimă, în care să relateze toate cele întâmplate. În scrisoare ei protestau împotriva faptului că de la amvon preotul nu rostea decât cuvinte de ocară la adresa avorturilor, dar în realitate el era cel care cerea aşa ceva. Cu prilejul respectivei scrisori a aflat şi preotul pentru prima oară ce înseamnă veninul mortal al unui zvon. El căută o modalitate pentru a contracara efectele acestuia, dar nu mai avut cum şi pe cine convinge.
Aceiaşi cinci membri ai comunităţii trebuiau să scrie acum conducerii superioare a Bisericii şi să-i ceară acesteia destituirea preotului. Biserica a luat la cunoştinţă revoltată despre conţinutul respectivei scrisori şi l-a însărcinat pe jurist să se ocupe de caz. Ea nu ştia faptul că juristul era ofiţer în cadrul serviciilor secrete. Acest ofiţer a primit de la STASI misiunea de a-i oferi preotului următoarele alternative: ori preotul scria o cerere, să fie trimis într-o altă comună, unde urma să-şi continue activitatea, ori se pornea o anchetă cu privire la eveni-mentele petrecute în parohia lui. Preotul a semnat pe loc transferul într-o altă comună. Aici se încheie povestea.
Haideţi să analizăm acum separat pe fiecare dintre personajele acestei poveşti în parte. Întregul plan ocupă patru pagini. În mod normal el trebuia să fie distrus, însă a fost păstrat dintr-o greşeală. Haideţi să ne imaginăm însă că acest plan ar fi fost distrus. Ce am mai fi putut noi afla astăzi? Am fi ştiut următoarele: privind poştaşul, în documentele STASI ale acestuia stă scris doar faptul că el trebuia să-i furnizeze menajerei o anumită informaţie. De ce? Nu se specifică. Prin urmare el nu cunoştea aparent nimic altceva decât zvonul respectiv. De ce şi cum, nu ni se spune. El constituia deci numai o mică rotiţă dintr-un mecanism mai mare. Cei cinci membri ai comunităţii au avut şi ei întocmite dosare STASI. Acolo se menţionează doar că ei trebuiau să redacteze o scrisoare anonimă. De ce şi în ce scop, iar nu ni se spune. Acelaşi lucru este valabil şi pentru ofiţerul însărcinat de către conducerea superioară a Bisericii cu soluţionarea respectivului caz. Concluzionând, putem spune că cine nu cunoaşte planul, nu dă decât peste nişte segmente disparate, care luate una câte una par banale şi lipsite de importanţă. Dar, prin acţiunea tuturor acestor actori, a apărut un zvon care şi-a produs efectele pe parcursul unei întregi vieţi de om. Preotul mai trece până şi în ziua de astăzi drept un profanator de copii. Şi de fapt nu a făcut niciodată nimic rău. De aceea este important şi are sens să discutăm astăzi despre actele STASI. Aflăm aspecte care în mod obişnuit nu-i sunt accesibile omului de rând. Pentru că rănile produse de către zvonurile şi informaţiile false puse în circulaţie nu se văd pe pielea omului. Bătăile din anii 50 rămân vizibile, datorită cicatricelor. Îmi doresc mult, ca şi dvs., să aveţi posibilitatea să studiaţi documentele care există aici în România în acelaşi fel în care o facem noi în Germania. Atâta timp cât această posibilitate nu există, mă bucur să vă vizitez, să vă cunosc şi să vă relatez câte ceva despre activitatea depusă de noi. Acesta ar fi un motiv pentru care are sens să vă ocupaţi de istoria comunistă a RDG-ului şi de documentele STASI de acolo.
RDG-ul a fost un stat foarte mic, un stat anormal. Era o bucăţică din Germania, înconjurată de un gard de sârmă ghimpată,, care îi priva pe 17 milioane de oameni de libertate. Un stat artificial, care exista numai datorită faptului că Armata Roşie avea 500 000 de soldaţi staţionaţi aici, ocupând patru procente din teritoriu. Acest stat funcţiona mai apoi doar pentru că dispunea de un serviciu de securitate. În cele ce urmează voi vorbi numai despre această securitate, de aceea nu voi face altceva decât să menţionez numele a trei instituţii. Exista un Minister al Apărării Naţionale cu o armată de 173 000 de oameni. Aceasta înseamnă că fiecare al 100-lea cetăţean al RDG-ului era soldat. În afară de el mai existau două ministere tot pentru apărare naţională, dar care aveau şi atribuţii în domeniul serviciilor de spionaj. În acestea activau 1000 de angajaţi permanenţi, iar aceşti 1000 de oameni conduceau 183 de agenţi principali, care acţionau în Republica Federală Germană. Apoi mai exista Ministerul de Interne. Aici activau peste 100.000 de poliţişti şi peste 15000 de informatori. Toţi se subordonau unei aşa-numite administraţii centrale A, care era reprezentată de către serviciul secret al RDG-ului. Acesta era alcătuit din 4600 de cetăţeni. În 1989, pentru serviciile de spionaj lucrau 10000 de informatori în RDG şi 1500 de agenţi în RFG. STASI avea înainte de prăbuşirea sistemului 109.015 de angajaţi permanenţi. Ceea ce înseamnă că fiecare al 100-lea cetăţean adult al RDG-ului se afla în slujba securităţii. STASI dispunea de 174.000 de informatori în RDG.
Dacă luăm şi punem acum laolaltă toate aceste instituţii, atunci avem un milion de oameni, care erau răspunzători pentru siguranţa RDG-ului. Adică fiecare al 17-lea locuitor al ţării, fie că acesta era bebeluş sau bătrân. Dacă datele pe care le-am primit de la ceilalţi colegi cercetători din celelalte state foste comuniste din Estul Europei sunt corecte, atunci RDG-ul se „bucura” de cea mai mare securitate din regiune. Ce ne indică acest fapt? Răspunsul ni-l oferă istoria Germaniei. A existat fascismul german din perioada 1933-1945. Câţi angajaţi permanenţi ai GESTAPO-ului (ai Poliţiei Secrete) au fost? Zece mii de oameni la o populaţie de optzeci de milioane de locuitori. GESTAPO-ul dispunea de aproximativ 20000 de informatori. Asta înseamnă că fascismul german a avut nevoie de foarte puţini agenţi şi informatori pentru a asigura securitatea statului. Exista însă o armată de milioane întregi de denunţători, care dezvăluiau imediat informaţii despre diverse curente religioase sau despre persoane care se dovedeau că manifestă tendinţe politice de stânga. Aceste denunţuri spontane nu au existat în RDG. Ca număr, ele erau aproape nesemnificative. Concluzia care se impune este deci, că cei aflaţi la conducerea RDG-ului trăiau permanent cu teama, că poporul avea să se ridice dintr-o clipă într-alta împotriva sistemului existent, dărâmându-l. Domnul Ulrich Burger a descris aceste aspecte foarte bine mai devreme. La data de 17 iunie 1953 poporul german avea să înveţe faptul, că dacă nu joacă după cum i se cântă, baionetele sovi-etice aveau să îl înveţe minte. După 1989 ele nu mai puteau însă să inspire nimănui teama, iar în timpul reformelor politice ale lui Gorbaciov, populaţia s-a văzut în situaţia de a putea schimba sistemul pe cale paşnică. Securitatea s-a gândit atunci la o nouă metodă de distru-gere a documentelor: fiecare coală A4 de hârtie trebuia să fie ruptă în opt bucăţi, iar fiecare bucată era apoi ruptă din nou în patru. Cu această metodă s-a lucrat până în martie 1990, când pentru prima oară a fost ales un guvern democratic la conducerea RDG-ului. Respectivele acte, care au fost distruse în acest fel, noi le lipim astăzi la loc. Este vorba despre documentele cele mai importante şi ele se împart în trei grupe diferite. Din prima categorie fac parte acele documente care se referă la crimele comandate. Aceste documente erau foarte rare. Până astăzi nu putem dovedi pe deplin decât 4 crime comise la cerere de către STASI.
Cea de-a doua categorie de documente conţine liste de persoane, care în cazul apariţiei unei crize interne, urmau să fie duse într-un fel de lagăre de izolare. Securitatea întocmea lunar liste cu persoane care trebuiau să fie închise într-o asemenea situaţie. Aceste persoane erau împărţite în cinci grupe: KZ 411, KZ 412 … până la KZ 415. Când am dat peste această denumire, am fost cu toţii foarte uimiţi. Ne-am întrebat cum de un stat antifascist – căci aşa se autointitula – putea să aleagă într-un domeniu atât de sensibil o prescurtare de genul celei „KZ”? Nu vroiam să acceptăm faptul că aşa ceva putea să fie adevărat. Prin urmare am iniţiat cercetări ample şi într-un sfârşit am găsit explicaţia într-un manuscris foarte vechi: KZ era prescurtarea de la Kennziffer (n.t. număr, indicativ) şi nu de la Konzentrationslager (n.t. lagăr de concentrare). Dar de iritat tot ne-a iritat faptul că un asemenea stat numea aşa ceva KZ. Într-o situaţie de tensiune, persoanele aflate pe liste – şi la căderea sistemului erau trecute acolo peste 86000 de oameni – trebuiau să fie băgate în lagărele de izolare, 217 în total, pregătite complet în spiritul tradiţional germano-comunist: paturi suprapuse, sârmă ghimpată, haine, ordine, etc. Este clar, că STASI învăţase din istoria Germaniei. Cunoaştem faptul că în fascismul german deţinuţilor li se aplicau nişte semne pe piept. Triunghiul dublu galben simboliza apartenenţa la religia iudaică. Triunghiul roşu indica o orientare politică de stânga, iar cu cel roz erau marcaţi homosexualii sau lesbienele. Toate acestea nu au existat şi nu trebuiau să existe în cadrul STASI. S-au tras prin urmare învăţăturile de rigoare. STASI utiliza banderole late de 10 cm, care erau aşezate pe braţ şi aveau culori diferite. Galbenul, roşul şi rozul nu se mai numărau însă printre culorile folosite. Aceste documente ar fi avut în decembrie 1989 efectul unei încărcături de dinamită, dacă cetăţenii ar fi ştiut ce aveau de gând cei de la securitate să facă cu ei. De aceea actele au trebuit să dispară.
Cea de-a treia categorie de acte, care sunt reconstituie astăzi prin lipire, după ce au fost distruse în ’89-’90, sunt cele care conţin datele celor mai importanţi informatori din fosta RDG. Această reconstituire a docu-mentelor este o activitate care cere foarte mult efort şi foarte mult timp. Dacă nu alegem să utilizăm tehnologia modernă, vom avea nevoie de circa 168 de ani pentru a lipi toate bucăţile. De această perioadă de timp nu dispunem însă. Se discută deja, de mai mulţi ani încoace, dacă să recurgem sau nu la tehnologia modernă. Cu ajutorul ei am putea să terminăm puzzle-ul în numai zece ani.
Cam atâta despre procesul de distrugere a actelor.
Din cei 180 de km de acte nu am văzut până astăzi decât două treimi. De cea de-a treia treime nu s-a atins nimeni după 1990. Deşi, după cum spunea domnul Romulus Rusan, avem peste 3000 de angajaţi. Cantitatea de documente este însă uriaşă şi de nedescris. În afară de acte mai deţinem şi aşa-zisele fişe. Fiecare persoană, în legătură cu care STASI deţinea informaţii, avea o fişă personală. Şi nu este vorba aici de 1000 de fişe, nici de 10000, de 100 000, de 1 milion sau de 10 milioane, ci de 35,64 milioane de astfel de fişe. Să ne amintim de faptul că RDG avea doar 17 milioane de locuitori. Chiar dacă luăm în calcul rata mortalităţii şi pe cea a natalităţii populaţiei din Germania de Est, tot nu putem explica acest număr mare, de 35.6400.00 de fişe. S-a emis atunci ipoteza că ar fi vorba şi despre cetăţeni, fraţi sau surori din fosta RFG, cărora STASI să le fi întocmit asemenea fişe. De aceea, atunci când am pus actele înapoi în rafturi, noi am fost atenţi să vedem dacă ele se refereau la un german din Est sau la unul din Vest. După parcurgerea a şase milioane de acte am făcut un bilanţ: patru milioane de acte – cetăţeni din fosta RDG, două milioane de acte – cetăţeni din fosta RFG, sau din alte state est- sau vest-europene. Poate pentru dvs. nu este important, dar pentru publicul german este extrem de important de ştiut faptul că STASI s-a „preocupat” de cetăţenii întregii Germanii de astăzi, şi nu i-a avut în vedere doar pe cei din fosta RDG. Şi asta deoarece în Germania ne confruntăm cu situaţia în care cei din fosta RFG cred că STASI i-a supravegheat doar pe cetăţenii din Est şi nu şi pe cei din Vest, ceea ce este o presupunere cu totul şi cu totul eronată.
STASI nu a făcut doar să întocmească dosare şi fişe, ci a adunat şi probe de miros. Adresez acum o întrebare publicului, dacă a auzit vreodată de asemenea probe. Ridicaţi mâna sus de tot, eu sunt mic şi nu vă pot vedea pe toţi. Bine. Sunteţi aşa de puţini încât o să vă povestesc despre aceste mostre de miros, pe care le-a adunat securitatea din Germania de Est.
STASI nu aduna orice probe de miros ale oamenilor, ci pe cât posibil probe din zonele intime ale acestora. Securitatea acţiona într-o asemenea manieră, încât persoanele în cauză să nu observe acest lucru. Cum se proceda? Să furi chiloţi, nu se poate, că îşi dă seama omul! Nu poţi nici să-l atingi în mod necuviincios, că şi atunci observă. Atunci cum ajungi la afurisita aia de probă de miros? Securitatea din RDG a făcut rost de ele invitând persoanele în cauză la sediul unei oarecare instituţii de stat, cerându-le apoi să se aşeze pe un scaun, prevăzut cu o tapiţerie detaşabilă specială, care avea proprietatea de a absorbi mirosuri. După ce pleca cetăţeanul, tapiţeria era introdusă într-un borcan de sticlă, pe eticheta acestuia se trecea numele respectivei persoane, data la care fusese luată mostra de miros şi modul în care fusese obţinută. Avem astăzi o cameră cu grămezi întregi de asemenea borcane. Miroase îngrozitor în ea! Se pune acum întrebarea, de ce a adunat STASI mirosuri de oameni? A fost acesta un serviciu oferit lui Patrick Süsskind? Voi îl ştiţi pe Patrick Süsskind şi romanul său, „Parfumul”? Dacă nu, citiţi-l odată, când îl găsiţi. Securitatea aduna probe de miros, deoarece avea o problemă majoră. Cu ea se confruntau, într-o măsură mai mare sau mai mică, toate statele est-europene. Mulţi oameni nu mai doreau să trăiască în sistemul socialist, ci vroiau să plece în vest. Calea legală de a ajunge acolo le era adeseori blocată, ba chiar imposibilă. De aceea, oamenii treceau graniţa în mod ilegal. STASI şi-a consumat o parte considerabilă din resurse şi din energie, pentru a descoperi care erau cetăţenii ce doreau să plece ilegal din ţară. Din acest motiv securitatea a întocmit un catalog extrem de elaborat, în care erau trecuţi diverşi indicatori. Dacă un cetăţean mergea de exemplu cu plăcere la serviciu, iar apoi se înregistra o schimbare în această privinţă, un indicator semnala modificarea survenită. Sau dacă cineva îşi vindea obiecte din casă, un alt indicator marca acest lucru. Odată atinse anumite valori ale indicatorilor, respectivei persoane i se întocmea un dosar. După aceea se căuta un informator,care să poată să obţină cât mai multe informaţii despre acea persoană. În momentul în care, cu ajutorul informatorului, STASI afla când, unde şi în ce mod plănuia persoana să fugă, urma ca aceasta să fie prinsă la graniţă. În porţiunea în care se afla ridicat zidul, persoana putea fi zărită de pe el. Existau însă şi porţiuni de graniţă unde nu era nici un zid, ci doar câmp minat. Acolo nu erau trimişi soldaţi. Erau trimişi câini, cărora li se dădeau acele probe de miros, pentru de a-i prinde pe fugari. Motivul principal, pentru care erau luate mostrele de miros, era, prin urmare, acela de a-i opri pe cetăţenii care încercau să părăsească RDG-ul în mod ilegal.
A mai existat şi un al doilea motiv. El nu a fost însă la fel de important. Securitatea a luat probe de miros ale scriitorilor renumiţi, ale opozanţilor sau ale luptătorilor din aşa-zisa rezistenţă. Pe aceştia STASI vroia să-i scoată din mijlocul demonstraţiilor cu ajutorul câinilor ciobăneşti. E drept că la unele demonstraţii, cum ar fi cea din Germania de Est din septembrie 1989, cei din opoziţie au avut grijă ca în special conducătorii lor să fie bine protejaţi, astfel încât poliţia secretă să nu poată să-i „pescuiască”, scoţându-i afară din mulţime. Împotriva câinilor ciobăneşti şi a colţilor ascuţiţi ai acestora nu ar fi existat însă nici un fel de posibilitate de apărare. Dar aceasta este numai o teorie şi ea nu a fost niciodată pusă în practică.
Nu vreau să mai enumăr acum toate felurile de arhive care se află astăzi în custodia institutului nostru. Dar vreau să subliniez faptul că ele constituie nişte mărturii zguduitoare şi incredibile. Cu aceste acte putem reconstrui istoria unei societăţi până în microcosmosul ei. Ele ne oferă un instrument de luptă minunat împotriva aşa-numitei „dictaturi cu mănuşi de catifea”. Cu ajutorul acestor documente putem vedea cum a funcţionat dicta-tura şi în ce măsura i s-au împotrivit oamenii acesteia. Cu ele le putem reda oamenilor cinstea şi onoarea pierdută.
Vreau să vă ilustrez acest lucru prin intermediul unui exemplu. El este la fel de lung ca şi primul şi de aceea vă rog să fiţi indulgenţi cu mine. În august 1969, un informator în vârstă de 17 ani, numit „Leipzig”, a redactat un raport de trei pagini. Raportul are următorul conţinut: în ziua respectivă, preotul – unul oarecare – a făcut două echipe de fotbal formate din copii. Una era intitulată RFG, cealaltă RDG. Preotul juca mereu în echipa RFG, care câştiga de fiecare dată. Informatorul „Leipzig” era cel mai bun jucător de fotbal dintre tineri şi juca tot timpul în echipa RDG. În acea zi, informatorul şi-a exprimat rugămintea de a putea juca şi el numai o singură dată în echipa RFG. Preotul nu a vrut însă să-l lase. Informatorul s-a supărat atât de tare, încât a scris respectivul raport. „Leipzig” a trecut în acesta o sumedenie de detalii nesemnificative. De exemplu, faptul că preotul purta izmene lungi, chiar şi în plină vară. Şi pentru că era aşa de cald, o dată şi-a dat jos pantalonii lungi de deasupra şi a continuat să joace fotbal în izmenele aflate pe dedesubt. Informaţii de acest gen deţinem cu milioanele. Ele sunt descrieri cu totul şi cu totul banale ale unor aspecte din viaţa cotidiană. Apar de aceea informatori care pretind că au raportat securităţii numai simple banalităţi. Dar haideţi să vedem ce s-a întâmplat cu această informaţie. Cele trei pagini au fost capsate şi băgate în dosar, iar acesta a fost închis. Şapte ani mai târziu însă, la 18 august 1976, într-un oraş reşedinţă de judeţ, preotul a lipit nişte afişe cu următorul text: „Luptaţi împotriva comunismului! Salvaţi tineretul nostru din ghearele ateismului!”, a vărsat 20 de litri de benzină pe el şi şi-a dat foc. Patru zile mai târziu, acest om a murit în urma arsurilor suferite. Fiecărui cetăţean din RDG i-a fost limpede faptul că această acţiune a fost atât un act îndreptat împotriva comunis-mului, cât şi o somaţie adresată Bisericii, de a înceta să mai fie atât de conformistă. La o oră după ce preotul îşi dăduse foc, biroul politic al Partidului Comunist i-a ordonat securităţii să facă rost de dovezi, cum că respectivul om ar fi fost un psihopat. STASI a scotocit prin toate dosarele ei, căutând informaţii despre preot. Aşa se face că au dat de raportul de trei pagini scris de informatorul „Leipzig”. Securitatea a scris atunci un articol şi l-a publicat în ziarul central al partidului. Acolo ei au făcut referire la acel meci de fotbal, menţionând că preotul juca fotbal cu copii, fără să poarte pantaloni. Sper că aţi putut traduce corect. Informaţia e drept că era adevărată, anume el nu purta pantaloni. Mai este adevărat faptul că el juca fotbal cu copii, dar indirect se sugerează că s-ar fi avut de a face aici cu un homosexual. Prin aceste două rânduri din ziar, semnificaţia celui mai important act fanatic din anii ’70 din RDG a fost pur şi simplu minimalizată şi desfiinţată. Omul acela a rămas în mintea oamenilor ca fiind un psihopat, un om bolnav. Cu toate acestea el era perfect sănătos şi existau chiar expertize medicale în acest sens.
Acest exemplu nu vi l-am relatat tocmai întâmplă-tor. Vreau să vă comunic două mesaje prin el. Primul mesaj este că documentele aflate în posesia noastră pot reda cinstea şi onoarea pătată pe nedrept a oamenilor. Securitatea s-a folosit de mii de asemenea zvonuri, recur-gând fără încetare la această formă subtilă şi invizibilă a terorii. Al doilea mesaj este că orice informaţie pe care o furniza un informator STASI putea fi întrebuinţa-tă ca o armă împotriva oamenilor. Acest lucru este tipic pentru orice dictatură. Ajuns aici, intenţionez să beau o înghiţi-tură de apă, iar dvs. aveţi posibilitatea să-mi adresaţi întrebări. Vă mulţumesc pentru atenţia acordată.
Din Şcoala Memoriei 2004, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2004
Helmut Müller-Enbergs, cercetător la Oficiul pentru Studierea Arhivelor STASI din Berlin şi profesor la Universitatea Syddansk (Danemarca), a scris numeroase studii despre structura şi activităţile Securităţii din RDG – STASI. Membru în Consiliul Ştiinţific al CISAC
citiţi şi Prelucrarea critică a trecutului. Modelul german – rezultatele româneşti. Masa rotundă din cadrul celei de-a 8-a ediţii a Şcolii de Vară de la Sighet (iulie 2005) http://www.memorialsighet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=358%3Aprelucrarea-critica-a-trecutului-modelul-german-rezultatele-romanesti&catid=47%3Abreviar-pentru-procesul-comunismului&Itemid=154&lang=ro
