Cluj, la 19 noiembrie 1997
Ziua Adei (Ariadna Combes n. Iuhas, 1954-2016, fiica Doinei Cornea, n.ed.). Dumnezeu s-o aibă în paza Lui, luminându-i calea spre mântuire.
Zece ani, totodată, de la arestarea noastră! Privind retrospectiv, pot spune că a fost o zi hotărâtoare a destinului meu, al lui Tin-Tin (Leontin Iuhas, fiul Doinei Cornea, n.e.d) și al Adei – ea, Ada, devenind scutul nostru prin cancelariile europene și în mass-media occidentală. Cale de întoarcere nu mai era. Nu ne rămânea decât să înfruntăm uraganul cu fruntea sus, până la capăt, fără ezitări. Numai astfel destinul nostru rămânea în mâinile noastre, sub controlul libertății noastre.
Aspra confruntare cu Securitatea din 19 noiembrie 1987 îi urma însă zilei de 18 noiembrie, ziua manifestelor de solidaritate cu muncitorii din Brașov… Ce superbă zi a fost aceea! În cugetul meu a rămas ca cea mai frumoasă zi din perioada noastră de rezistență, poate și pentru Tin-Tin. Ne simțeam atât de uniți în momentele acțiunii, atât de solidari și de entuziaști! Pe măsură ce înaintam pe traseu, nici nu ne mai păsa cât eram de expuși toți trei: Tin-Tin, eu și mașina (da, mașina! pentru că o simțeam vie, animată, sub mâna lui Tin-Tin) în acel spațiu pe care îl presimțeam a fi unul al primejdiei totale, în care știam că nu există nici o scândură de salvare, nici o mână întinsă spre a ne ajuta, în cazul că am fi fost prinși… Poate tocmai de aceea totul era atât de frumos! Noi, atât de vulnerabili, apăram niște muncitori încă și mai vulnerabili, pentru că erau înfrânți fizic de trupele de Securitate!
Notă – 2007
Cam acesta era punctul nostru de vedere de atunci. Dar nu şi al Securităţii! Abia după ce ne-am consultat dosarele de la CNSAS, am aflat că ei, securiştii, ştiau deja din după-amiaza zilei de 18 ce vom întreprinde seara, datorită sistemului de ascultare căruia îi era supusă întreaga noastră locuinţă.
Dar şi o mână întinsă care să ne salveze, la cinci săptămâni după arestare, tot am avut. Ada a reuşit să urnească munţii în favoarea noastră în Occident; în special în Franţa. Ministerul de Externe, Preşedinţia, mediile de informare. Şi a continuat, la fel, şi după eliberarea noastră (pe care i-o datorăm), ajutată şi de Michel, deoarece lupta aici mergea înainte, prin mesaje, proteste la Europa Liberă, BBC, Vocea Americii.
***
Leontin: Am fost arestat în 19 noiembrie, dimineața la 7.00, când mă pregăteam să mă duc la serviciu. Au bătut la ușă; era parcă un civil, un polițist, și un securist, nu mai știu. Trei cred că erau. Să zicem, un securist și un polițist, plus șoferul. Deși, s-a dovedit că aveau două mașini, deci probabil că unul dintre șoferi rămăsese afară. Și au venit, cum v-am spus, au cerut voie să facă percheziție fără mandat. Le-am dat voie; au făcut rost de doi martori, doi vecini de bloc.
Și au început percheziția. Copiii trebuiau să meargă la grădiniță. L-am trimis pe Radu, care era mai mare, cu cel mic la grădiniță, au mers de unii singuri. Și ei au continuat percheziția. Au strâns doi saci. Aveam încă de la mama samizdate, unele materiale pe care mi le dăduse mie spre păstrare… dacă cumva era la ea o percheziție, să fie în siguranță la mine. Deci, se strânseseră vreo 2-3 saci de nylon, mari. Atâta a fost ridicat de la mine, în 19 noiembrie 1987. Înainte de aceasta, am cerut – și Liana și eu, – să dăm un telefon. „La 7, noi trebuia să fim la serviciu, trebuie să dăm un telefon să anunțăm că întârziem, ca să știe de noi. Măcar să anunțăm. – Domnule, lăsați că se rezolvă… – Bine, nu știu cum se rezolvă, dar noi avem servicii și trebuie să mergem”. Până la urmă ne-au refuzat. Pe la 12,30 au spus că trebuie să mergem să dăm câte o declarație, dacă „acceptăm” să mergem cu ei până la sediu. ”Bine, mergem.” Pe mine m-au băgat într-o mașină, pe Liana au băgat-o în alta. Nu ne-am mai văzut, fiecare a intrat pe poartă separat, n-am mers împreună. Înainte am ajuns eu (sau înainte a ajuns ea?, nu știu). Pe ea au băgat-o într-o cameră, pe mine în alta. Pe ea au ținut-o de dimineața până spre seara, 5-6-7-8 ore. Oricum, și eu și ea, fiind acolo, am spus: „Nu se poate, trebuie să ne luăm copiii de la grădiniță. Ei n-au cheie, nu știu să vină acasă, doamnele de la grădiniță oricum nu stau să-i țină până seara acolo. Ce-o să se întâmple cu ei?” – Nu, că nu știu ce, că se rezolvă… Până la urmă, cred că au dat ei telefon la socrii mei și s-a dus ori socrul, ori soacra pe la 5, deci târziu, și au recuperat copiii. Și după aceea Lianei i-au dat drumul, către seară.
Fragment din Doina Cornea, Jurnal Ultimele caiete, urmat de o convorbire între Doina Cornea, Ariadna Combes, Leontin Iuhas, moderată şi consemnată de Georgeta Pop, Fundația Academia Civică, 2009
