Levente Benkő[1]
Protestul suprem: autoimolarea. În memoria fostului student clujean Márton Moyses (1941–1970), victimă a dictaturii comuniste
Rezumat: Studiul prezintă calvarul și sacrificiul suprem prin autoincendiere al fostului student clujean, Márton Moyses, originar din Aita Mare (județul Covasna), cel care în toamna anului 1956, împreună cu milioane de cetățeni ai României (români, maghiari, șvabi, sași etc.) urmăreau cu sufletul la gură evoluția evenimentelor Revoluției Maghiare, și cel care, licean fiind, împreună cu alți trei colegi, au încercat trecerea frauduloasă a frontierei dintre România și Ungaria, pentru a se alătură revoluționarilor maghiari. Studiul prezintă succint unele aspecte ale evoluției evenimentelor din Europa Centrală și de Est, de după Congresul al XX-lea al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică; filmul arestării și judecării, precum și calea de la eliberare până la autoimolare a lui Márton Moyses.
Cuvinte cheie: 1956, Revoluția Maghiară, Moyses Márton, Transilvania, Regiunea Autonomă Maghiară, Tribunalul Militar Cluj, penitenciarul Cluj
În ziua de 13 februarie 1970, la Brașov, un tânăr de doar 29 de ani, originar din comuna Aita Mare (județul Covasna) își turna pe corp benzină și-și dădea foc, în fața sediului organizației județene a Partidului Comunist Român, în semn de protest față de dictatura comunistă din România. Tânărul, aflat de mulți ani în vizorul Securității, se stingea din viață după trei luni, în ziua de 15 mai, pe patul său de suferință de la Spitalul Orășenesc Baraolt (județul Covasna). Acest tânăr era fostul student clujean, Márton Moyses, care, prin gestul său suprem, îl urma pe polonezul Ryszard Siwiec[2], pe cehul Jan Palach[3], pe maghiarul Sándor Bauer[4] și îl preceda pe românul Liviu-Cornel Babeș[5]. Sacrificiul suprem al lui Márton Moyses șoca oamenii din împrejurimile Brașovului, dar vestea autoimolării și morții sale era trecută sub tăcere de către autorități, nerăspândindu-se ca vestea cutremurătoare a gestului celor trei predecesori ai săi. Rădăcinile și dedesubturile tragediei lui Márton Moyses se regăsesc în cea de-a doua intervenție, decisivă, a trupelor sovietice, din ziua de 4 noiembrie 1956, trimise de puterea comunistă moscovită, pentru a înăbuși Revoluția Maghiară, victorioasă cu doar câteva zile mai înainte.
Tragedia lui Márton Moyses s-a dovedit a fi într-o strânsă legătură cu cea a predecesorilor săi, nu doar prin conținutul ei, ci și din perspectiva cauzalității sale. Spre exemplu Ryszard Siwiec și-a dat foc în toamna anului 1968, ca protest împotriva intervenției sovietice în înăbușirea Primăverii de la Praga, precum și împotriva tiraniei sovietice, din întreg spațiul est-european, aflat sub ocupație și dominație politică și militară sovietică. Aceeași motivație a avut-o și studentul praghez, Jan Palach, care și-a dat foc câteva luni mai târziu, protestând astfel împotriva sovieticilor, care înăbușeau aspirațiile de reformă și de libertate ale poporului ceh. Tot împotriva dictaturii comuniste a protestat și acel tânăr de doar 17 ani, Sándor Bauer, din Budapesta, care în ziua de 20 ianuarie 1969 și-a dat foc pe scările Muzeului Național din Budapesta.
Márton Moyses provenea dintr-o familie mixtă saso-maghiară. Tatăl său, Friedrich (Frigyes) era descendent al familiilor Moyses și Gusbeth, evanghelici-luterani, din Brașov, iar mama sa se trăgea din sânul familiei unitariene Péterffy (Péterfi), din comuna Aita Mare (județul Covasna). Din căsătoria celor doi s-au născut patru copii: Frigyes (1931–1987)[6], Piroska (1932), Márton (20 aprilie 1941, Sf. Gheorghe) și Éva (1944). În anul 1943 familia s-a mutat de la Sf. Gheorghe, locul de serviciu al tatălui, în comuna natală a mamei, adică la Aita Mare. Tatăl a decedat în anul 1945, iar mama în anul 1955, Márton și Éva, de doar 14, respectiv 11 ani rămânând în grija sorei lor, Piroska. Aceasta este perioada în care au apărut primele semne de „disidență”, evident copilărească, la Márton Moyses. S-a întâmplat, spre exemplu, că Éva a întârziat de la școală, învățătorul „pedepsind-o” să-și scrie în caiet de o sută de ori: „Școala începe dimineața la ora 8”, la care Márton nota în caietul surorii sale: „Din cauza greutăților din familie, sora mea nu se poate prezenta la școală în timp util. M. M.”[7]. Altă dată Márton și colegii de pe uliță scriau și aruncau pe străzi „manifeste” ca: „Să se termine odată cu dominația sovietică!”, „De ce nu sunt bune mașinile dacă nu sunt rusești?”, „Or da vacile de Costroma mult lapte, dar la noi mor de foame!”[8]. Altă dată Márton Moyses afirma, vizavi de conducătorii din acele vremuri: „Auzi tu, Sanyi? Ăștia nu sunt comuniști! Eu sunt comunist adevărat, pentru că eu vreau să fac un bine poporului!”[9]. Toți foștii prieteni și colegi de școală, toți dascălii intervievați de mine au afirmat la unison: Márton Moyses, încă din fragedă vârstă, era un împătimit al literaturii, citea foarte mult, scria poezii, dar nu prea ieșea la rampă, fiind o fire mai retrasă.
Pentru a înțelege starea de spirit a anului 1956, nu trebuie să trecem pe lângă momentul celui de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. În ultima zi a acestui congres (14–25 februarie), într-o sesiune la care jurnaliștii și delegații comuniști străini nu au avut acces, primul secretar al PCUS, Nikita Sergheievici Hrușciov, dădea citire faimosului să raport, intitulat „Cultul personalității și consecințele sale”, raport prin care urmașul lui I. V. Stalin la putere demasca o serie de atrocități și crime, torturi și execuții, toate în masă, precum și decizii greșite de politică externă și cea agrară a URSS, toate acestea legate de dictatorul decedat cu trei ani mai înainte. Condamnarea moștenirii staliniste a șocat audiența, iar ceva mai târziu, prin „grija” polonezilor, presa occidentală publica detalii din Raportul Hrușciov, tradus în limbile engleză și franceză, în milioane de exemplare.[10] Ca urmare a acestui raport, în afara faptului că mulți lideri din întreg arealul comunist al Europei Centrale și de Est erau de-a dreptul șocați, rămânând în expectativă – ca de pildă Dej –, ieșea la iveală o tendință evidentă și clară de reformare a sistemului. Cea mai efervescentă incursiune în acest sens se petrecea în Polonia și în Ungaria – vezi momentul iunie 1956, din Poznan, precum și Revoluția Maghiară din octombrie-noiembrie a aceluiași an. În România și în Cehoslovacia dorința sau discursul privind schimbarea în (mai) bine s-au dovedit a fi mult mai timide – cel puțin la nivelul elitei intelectuale, cu câteva excepții, vezi cazul Jar[11] –, dar cercetările istorice ulterioare au dovedit cât se poate de clar, că la nivelul populației, al studențimii, chiar al liceenilor, necesitatea schimbării – cel puțin la nivelul discursului – se dovedea a fi intensă. Mai mult decât atât, în presa vremii, exclusiv comunistă, controlată și cenzurată de unicul partid, începeau să apară o serie de articole, prin care se formulau critici – încadrate în limitele sistemului, evident – privind condițiile de muncă, aprovizionarea populației, ședințele plictisitoare de partid, abuzurile unor secretari locali de partid și președinți de sfate populare etc., mai pe scurt critici vizând latura socială a problemelor. Dar nu putem face abstracție nici de la acele aspecte specifice ale vieții de zi cu zi, care vizau în mod direct populația și cultura maghiară din România. Spre exemplu în presa de limbă maghiară din România apăreau articole privind necesitatea redeschiderii și punerii în valoare a muzeului celebrului poet salontan János Arany[12], privind inițiativa lăudabilă a unor elevi și profesori din Odorheiul Secuiesc, care au curățit de buruieni și au reamenajat, prin muncă voluntară, mormântul celebrului călător secui Balázs Orbán[13], aflat lângă oraș, precum și articole privind necesitatea repornirii cursurilor în limba maghiară, în cadrul Institutului Agronomic din Cluj, respectiv privind înființarea unei direcții pentru minoritățile etnice, în cadrul Ministerului Învățământului. Ori după zece ani de dogmatism stalinisto-dejist, asemenea articole, din vara și toamna anului 1956, se dovedeau a fi literalmente de domeniul senzaționalului, presa vremii – așa cum era ea în cadrul limitelor menționate – fiind aceea care tematiza opinia publică.
În acest curs lent al „dezghețului” din România se încadra și aceea ședință, din zilele de 29 și 30 septembrie 1956, de la Cluj, la care erau convocați mai mulți scriitori, poeți, redactori literari, istorici de literatură, adică elita literară maghiară din Regiunea Autonomă Maghiară și Regiunea Cluj. La ședință a luat parte, pe lângă lideri ai PMR din Regiunea Cluj, și Miron Constantinescu[14], membru al Biroului Politic al PMR. Din rapoartele și dările de seamă din perioada Revoluției Maghiare, reiese clar că puterea, atât la nivel local, regional, cât și central, era la curent cu starea de spirit a populației, implicit cu atmosfera destul de agitată din toată România. Ca atare puterea centrală, adică conducerea de vârf a PMR a simțit necesitatea estompării, sau cel puțin a ameliorării, a ținerii sub control a situației, detașându-i, spre exemplu, pe János Fazekas în Regiunea Autonomă Maghiară, iar pe Miron Constantinescu în Regiunea Cluj. Astfel, elita literară maghiară din cele două regiuni a profitat de prezența lui, înșirându-i o serie de nemulțumiri și revendicări privind, printre altele, cultura și literatura maghiară din România, excluderea treptată a unor specialiști maghiari din diverse domenii, unele abuzuri ale Miliției și Securității, din perioada începuturilor colectivizării forțate, după model sovietic, a agriculturii din țară, toate aceste probleme adunându-se, dar rămase nerezolvate în deceniul de după preluarea puterii de către comuniști.[15]
Trebuie menționat și faptul că pe vremea aceea populația maghiară din România nu avea acces la presa din Ungaria, doar unii își puteau permite așa ceva. Pe scară largă principala sursă de informații erau Radioul „Kossuth”, din Budapesta, precum și Radio Europa Liberă, prin emisiunile ei de limbă română și maghiară.
În acest cadru, în acest context trebuiesc percepute mișcările sau mai exact manifestările de simpatie față de Revoluția Maghiară, inclusiv cele din sânul populației române, precum și toată povestea lui Márton Moyses.
Dar să vedem pe scurt filmul tragediei lui Márton Moyses.
În zilele următoare izbucnirii revoltei de la Budapesta, din ziua de 23 octombrie 1956, profesorii și elevii mai mari ai Liceului din orașul Baraolt, au fost convocați, pentru a li se prelucra „evenimentele din Ungaria”. Activiștii de partid încercau să le explice într-un mod total fals și denaturat, cum că „elemente huliganice au provocat dezordine, au spart vitrine pe străzile Budapestei, dar forțele de ordine, împreună cu trupele sovietice, cantonate în Ungaria, restabilesc liniștea și ordinea publică”. În realitate era vorba de cu totul altceva: în dimineața zilei de 23 octombrie 1956, sute de mii de studenți și cetățeni ai Budapestei s-au manifestat, totalmente pașnic, declarându-și solidaritatea față de încercările de reformă din Polonia.[16] Se manifesta deschis împotriva conducerii de partid și de stat maghiare, dominată de staliniști precum primul secretar al Partidului Muncitoresc (comunist) Maghiar, Mátyás Rákosi și acoliții săi, precum Ernő Gerő, dorindu-se readucerea în Guvern a lui Imre Nagy, înlăturat din Consiliul de Miniștri, în anul 1953, tocmai de către clica lui Rákosi. Studențimea și mulțimea de manifestanți, adunată în fața sediului Radioului „Kossuth”, cerea insistent citirea în direct, pe post, a unei liste de revendicări de 16 puncte și, după o serie de tratative eșuate, în seara târzie de 23 octombrie, forțele de securitate maghiare (ÁVH[17]), au deschis focul asupra manifestanților. Mai mulți protestatari au căzut secerați de gloanțe, la care mulțimea înfuriată a făcut rost de arme, ripostând. Așa a izbucnit Revoluția Maghiară.
Revenind la ședința cu profesorii și elevii din Baraolt: în timpul luărilor de cuvânt, la un moment dat, Márton Moyses s-a ridicat și, spre stupoarea tuturor, a întrebat: „De ce nu ne spuneți adevărul? De ce nu ne spuneți, că la Budapesta este revoluție?”[18]. Árpád Csaba Józsa, fost coleg de școală al lui Moyses, își amintește că erau la curent cu evenimentele din Ungaria, deoarece pedagogul lor de la internat, Csaba Diénes, le relata elevilor mai mari veștile primite de la Budapesta prin intermediul radioului. „Deja în seara zilei de 23 octombrie, Csaba Diénes ne-a spus: Băieți, nu vă culcați, așteptați-mă până vin. A revenit foarte târziu, dar ne-a relatat că din știrile Radioului „Kossuth” și cele de la Europa Liberă reiese clar că la Budapesta a izbucnit revoluția… Aceste știri ne-au zguduit, pur și simplu, dar totodată ne-au și însuflețit…”[19]
La aflarea veștii că în zorii zilei de 4 noiembrie 1956, trupele sovietice au lansat un nou atac, mârșav, împotriva Revoluției Maghiare[20], patru elevi ai liceului din orașul Baraolt (județul Covasna), adică Benjamin Bíró, Árpád Csaba Józsa, János Kovács și Márton Moyses, toți având vârsta între 15 și 17 ani, la inițiativa ultimului s-au înțeles să treacă fraudulos frontiera, închisă ermetic în aceea perioadă, dintre România și Ungaria, și să se alăture revoluționarilor maghiari, în lupta lor eroică și disperată, împotriva cotropitorilor sovietici.
Cei patru elevi au călătorit, cu trenul, până la Oradea, de unde, tot cu trenul, au mers până la Curtuișeni (județul Bihor). Aici s-au despărțit în două grupe, iar în noaptea de 12 spre 13 noiembrie Bíró și Józsa au reușit să treacă frontiera româno–maghiară, în schimb Kovács și Moyses s-au rătăcit, renunțând și întorcându-se la Baraolt. Bíró și Józsa au ajuns până la Nyíregyháza, apoi la Debrecen, nemaiputându-și continua drumul spre capitala maghiară, din cauza deselor controale și razii ale trupelor sovietice. Cu ajutorul unui polițist maghiar au obținut nume și certificate de identitate false, stabilindu-se la Debrecen, fiind adoptați, neoficial, de către două familii maghiare locale, continuându-și studiile liceale în același oraș. Însă tocmai în pragul adopției oficiale, în primăvara anului 1957, Securitatea, împreună cu serviciile secrete din Ungaria, i-au identificat, predându-i autorităților române, Tribunalul Militar din Oradea condamnându-l pe Bíró la trei ani și jumătate, iar pe Józsa la trei ani de închisoare pentru trecerea frauduloasă a frontierei.[21]
Moyses și Kovács s-au întors deci la Baraolt, unde, din cauza fugii din internat și a absenței nemotivate, ambii au fost exmatriculați. Mai exact plasați în alte școli, Moyses fiind transferat la Liceul „Bolyai Farkas”, din Tg. Mureș. Moyses Márton și-a luat bacalaureatul în acest liceu în anul 1959, deocamdată nedepunându-și candidatura la vreo instituție de învățământ superior. S-a angajat, ca muncitor, la Uzinele Textile „Dózsa György”, din orașul Sf. Gheorghe, continuând a fi un mare iubitor al cărții, al literaturii, scriind în continuare poezii.
Aceasta este perioada în care Márton Moyses a fost luat în vizorul Securității. În ziua de 14 noiembrie 1959, șeful Secției Raionale MAI Sf. Gheorghe, locotenent major de Securitate János Bartos, împreună cu locțiitorul său, locotenentul de Securitate Adalbert Harmati, cu acordul șefului Serviciului III, căpitan de Securitate András Szőcs, înaintau Direcției Regionale a Regiunii Autonome Maghiare un proiect de hotărâre, cu mențiunea „Strict secret!”, prin care propuneau deschiderea unui dosar de verificare pe numele lui Márton Moyses, existând informații că numitul „desfășoară activitate dușmănoasă cu caracter naționalist maghiar”, precum și faptul că Moyses, „fiind elev la Baraolt, împreună cu alți trei elevi a încercat să treacă granița în Ungaria cu scopul de a participa la contrarevoluție”; iar șeful Direcției Regionale, colonel de Securitate Mihai Kovács aproba hotărârea.[22] În aceeași zi, locotenentul de Securitate, Adalbert Harmati întocmea un plan de acțiune, aprobat de șeful Secției Raionale Sf. Gheorghe, locotenent major de Securitate Ioan Bartos, cu mențiunea „Strict secret!”, în care, printre altele prevedea observarea tuturor elementelor din anturajul lui Marton Moyses, stabilirea locului și conținutului unde se află materialele compromițătoare, efectuarea unor investigații asupra lui Moyses, începând din anul 1956, interceptarea tuturor corespondențelor plecate de la și sosite la adresa lui, precum și studierea unei persoane din anturajul său, pentru a fi racolat ca informator.[23] Securitatea l-a racolat și a apelat la serviciile unui turnător, cu numele conspirativ de „Babits Mihai”[24], o cunoștință mai veche, de 4 ani, încă din timpul anilor de liceu, din Baraolt[25], care la rândul său furniza repetat informații despre tot ceea ce făcea Moyses. Astfel, la data de 21 decembrie 1959, sursa „Babits Mihai” raporta că Moyses scrie poezii, care, după opinia ultimului, ar putea fi editate doar după 20–30 de ani, deoarece aceste versuri reflectă poziția sa nu tocmai identică cu ceea a marxism-leninismului, iar – tot potrivit opiniei lui Moyses – dacă aceste poezii ar fi trimise la vreo editură, ar putea intra chiar în pușcărie.[26] Câteva zile mai târziu, la data de 30 decembrie 1959, sursa informa Securitatea că, într-una din poemele sale, Moyses afirma că comunismul este un regim mai bun decât capitalismul, dar că de regulă „facem un pas înainte și doi înapoi”, iar „conducătorii noștri de azi nu vor într-adevăr pacea”.[27] În ziua de 22 ianuarie 1960, „Babits Mihai” raporta: Moyses i-a spus că „vrea să lupte pentru o orânduire socială, unde au cuvântul cei care muncesc, deoarece azi nu estre progres, azi mai mult mergem înapoi”, ori în asemenea împrejurări o oarecare îmbunătățire a situației se poate face „numai prin forță majoră, printr-o revoluție”. Conform raportului informatorului, Moyses i-ar fi spus: dorește să trezească la realitate masele, ar și dori să facă primul pas în acest sens, și că „peste 10–20 de ani, când în toate țările socialiste nivelul de conștiință a muncitorimii va fi la același nivel, deodată în toate țările socialiste sau în întreaga lume se va întâmpla schimbarea aceasta”.[28] În aceeași zi, într-un alt raport, „Babits Mihai” raporta Securității despre faptul că Moyses i-ar fi spus: „Azi scriitorii n-au dreptul să scrie un cuvânt adevărat”.[29] În ziua de 6 februarie 1960, același „Babits Mihai” îi raporta ofițerului de Securitate, locotenentul Adalbert Harmati: Moyses i-a spus că „bănuiește că este supravegheat de către Securitate”, și că în ultimii câțiva ani patru persoane au încercat să scoată de la el informații.[30]
Ca urmare a informațiilor furnizate de „Babits Mihai”, Securitatea din Raionul Sf. Gheorghe, sub semnătura șefului Secției Raionale, locotenent major de Securitate Ioan Bartos, a locțiitorului șefului de secție, locotenent de Securitate, Adalbert Harmati, cu acordul șefului Serviciului III, căpitan de Securitate Andrei Szőcs conchidea: în anul 1956 Moyses a scris poezii prin care elogia Revoluția Maghiară, a încercat, cu prietenii săi, să treacă în mod fraudulos frontiera dintre România și Ungaria, spre a se alătura „contrarevoluției”, scriind aproximativ 50 de versuri și-a continuat activitatea contrarevoluționară și antimarxistă, cu scopul de a instiga masele la izbucnirea unei noi revoluții (sic!); totodată a avut o atitudine dușmănoasă față de politica partidului și a guvernului, față de transformarea socialistă a agriculturii și față de sistemul de învățământ. În consecință locotenentul Adalbert Harmati propunea, ca Márton Moyses să fie inclus pe lista „naționaliștilor maghiari” și să i se deschidă dosar de acțiune informativă individuală.[31]
Deschizându-i-se DUI, Securitatea a obținut și alte informații incriminatoare despre Márton Moyses, care în toamna anului 1960 era deja student în anul I la Facultatea de Filologie, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. La data de 22 noiembrie 1960. Márton Moyses era arestat, găsindu-se asupra sa cinci poezii și o ciornă de eseu, toate catalogate ulterior, în timpul audierilor, drept dușmănoase la adresa sistemului. Au urmat audierile, în cursul cărora, la data de 7 decembrie 1960, căpitanul de Securitate Vladimir Feigl ordona punerea sub acuzație a arestatului, conform art. 209., pct. 2., lit. a. din Codul Penal, pentru infracțiunea de uneltire contra orânduirii sociale prin agitație.[32]
Tribunalul Militar Regional Cluj, în ședința sa de la Tg. Mureș, din data de 14 iulie 1961, l-a condamnat pe Márton Moyses la 7 ani de închisoare și 5 ani degradare civică, cu confiscarea integrală a averii personale, pentru infracțiunea de uneltire contra orânduirii sociale.[33] A doua zi, prin avocatul său, Moyses a formulat recurs, cerând dezbaterea recursului.[34] Printre altele, în recursul său Moyses se referea la o boală mai veche, menționând că are crize de nervi, când nu este în deplinătatea facultăților mintale.[35] Avocatul apărării, Alexandru Avram, susținea recursul menționând că sentința de bază este greșită, deoarece clientul său suferă de nervi, ceea ce pune la îndoială responsabilitatea sa.[36]
Tribunalul Militar Regional Cluj accepta, la data de 15 august 1961, recursul lui Moyses, și prin menținerea acuzației a hotărât rejudecarea cauzei, respectiv internarea inculpatului la spitalul penitenciarului de la Văcărești.[37] Márton Moyses a fost internat în spitalul de la Văcărești la data de 26 septembrie 1961, unde, în urma investigațiilor, o comisie de expertiză medicală, formată din Dr. Epaminonda Tomorug, Dr. Ion Quia și Dr. Vasile Sîrbu, concluziona: „Inculpatul Márton Moyses este responsabil de fapta comisă (activitate contrarevoluționară). Pentru starea sa reactivă prezentă necesită în continuare tratament”.[38]
În ziua de 28 iunie 1962, Tribunalul Militar Regional Cluj, în ședința sa de la Cluj, sub președinția locotenent colonelului de justiție Pavel Macskasi, a rejudecat cauza lui Moyses, condamnându-l la 2 ani de închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra orânduirii sociale, computând detenția preventivă de la 22 noiembrie 1960.[39]
O încercare, necugetată, de trecere frauduloasă a frontierei, câteva incursiuni poetice, într-adevăr ne la modă, ieșite un pic din canoanele dogmatice ale vremii, dar răstălmăcite grosolan, cuvintele sincere rostite vizavi de derapajele sistemului, iată elementele unui proces, prin care ascensiunea unui tânăr deosebit de talentat și de atras de carte, Márton Moyses, era frântă.
Ceea ce a urmat, s-a dovedit a fi începutul sfârșitului pentru Márton Moyses. El suporta deosebit de greu închisoarea, punctul culminant fiind ziua de 28 septembrie 1962. În aceea zi, cu doar câteva săptămâni înainte de eliberare, în împrejurări neelucidate nici până acum, el a recurs la automutilare, tăindu-și limba cu o ață. În fișa sa medicală din penitenciar sunt notate diagnostice, ca: gastrită, hiperaciditate gastrită, nevroză de situație, psihonevroză, medicul penitenciarului din Cluj, dr. Ileana Ionescu, menționând în fișa medicală că „este nevoie de internarea bolnavului M. M., de 21 ani, timp de 3 zile, fiindcă pot să apară fenomene de asfixie, care pot cauza decedarea susnumitului”.[40] În legătură cu încercarea de a-și tăia propria limbă, în documentele atașate fișei medicale se regăsesc și declarațiile colegilor din celula nr. 10 a penitenciarului din Cluj. Astfel deținutul Ioan Popa declara că „în ziua de 28 septembrie, la orele 12.05, am luat masa, după care [Moyses] s-a așezat pe patul de lângă geam, deținutul Todoran Gh. lângă el și-a spălat vestonul, iar deținutul Jacob I. a stat pe bancă. Eu am urcat în pat, având aprobare (…) fiind bolnav cu inima. După ce deținutul Gh. a terminat de spălat vestonul, s-a așezat pe patul de lângă ușă și a început a mânca. În acest timp deținutul Mozes (sic!) M. s-a urcat pe marginea patului, eu din pat văzând acest lucru, am strigat la deținutul Jakab și Todoran că ce face nebunul de Mozes M. În acest moment numiții deținuți au sărit la el[41], dar deja el s-a legat [cu] șnurul de limbă și marginea patului”.[42]. Declarații asemănătoare au fost date și de deținuții Ghe. Tudoran[43] și Pál Jakab.[44]
Comandantul penitenciarului din Cluj și medicul instituției, dr. Ileana Ionescu l-au internat în aceeași zi de 28 septembrie, pe Moyses, la Clinica Chirurgicală I. Cluj. În biletul de trimitere se menționa: „Vă trimitem bolnavul M. M. de 21 ani cu limba tăiată printr-un fir de ață. Firul de ață se găsește în plagă. Rugăm suturați plaga”.[45] Conform fișei medicale, Márton Moyses a rămas internat în spital în perioada de la 29 septembrie până la 6 octombrie, primind tratament cu antibiotice (penicilină, streptomicină), analgezice (algosedin), vitamina K și ceai de mușețel.[46]
Nici azi nu este clar, ce motivație a avut Moyses în privința automutilării. Evident, nu se poate exclude varianta clacării nervoase, dar nici cea a evitării unor declarații incriminatorii în legătură cu alți colegi, aflați închiși sau în vizorul Securității. Varianta din urmă este susținută de sora sa, Eva Moyses, care afirma: „L-am întrebat pe fratele meu, de ce și-a tăiat limba? Mi-a spus că astfel a vrut să evite ca securiștii să-l constrângă în a da declarații incriminatorii despre colegii lui”.[47] Oricare ar fi fost motivul automutilării, putem admite că Márton Moyses – în ciuda faptului că mai avea de ispășit doar câteva săptămâni de detenție – era într-o situație deosebit de critică. Prin aceasta se poate explica o nouă încercare a sa, la fel de disperată, la doar o săptămână de la automutilare. Ofițerul de serviciu al penitenciarului din Cluj, căpitanul Traian Socaciu consemna într-un proces verbal, din seara zilei de 13 octombrie 1962, faptul că au fost nevoiți a intra în celula nr. 10, deoarece au fost sesizați că deținutul Márton Moyses „intenționează din nou a se sinucide”. Conform procesului verbal, „pentru a-i asigura securitatea pe timpul nopții”, Moyses a fost imobilizat prin încătușare.[48]
După atâta calvar și atâta suferință, în fine, Ministerul Afacerilor Interne, U. M. 0123 E București înștiința Direcția Generală a Penitenciarelor și Coloniilor de Muncă, la data de 13 noiembrie 1962, că la data de 21 noiembrie deținutul Márton Moyses – la expirarea detenției – urmează a fi eliberat.[49]
Márton Moyses și-a ispășit fiecare zi din sentință.
Fostul șef de post, din vremea aceea, a Miliției din comuna Aita Mare, plutonierul adjutant Imre Marosi a confirmat informația, potrivit căreia după eliberare, Moyses, ca fost deținut politic, se afla în permanență supraveghere, directă sau indirectă a Securității. Ca șef de post era nevoit ca, din când în când să dea raporturi superiorilor, dar „din informațiile obținute de sursele din comună, rar aveam ocazia de a afla și raporta elemente negative. Nici măcar cu cea mai rea voință nu se putea spune ceva negativ pe seama lui Moyses, pentru simplul motiv, că el avea foarte-foarte mare grijă de el însuși”.[50]
După eliberare Márton Moyses nu și-a putut continua studiile superioare, fiind nevoit să accepte un loc de muncă la Cooperativa Agricolă de Producție din Aita Mare. Toate încercările sale de a obține un loc de muncă de la stat – cu scopul de a avea un venit mai substanțial, cu ajutorul căruia își va fi putut relua studiile – au eșuat, fiind respins la toate instituțiile la care a apelat. Spre exemplu, în anul 1969, Moyses și-a depus candidatura pentru postul de secretar/administrator al școlii generale din Aita Mare, dar a fost refuzat.[51]
Dar asta nu înseamnă că nu era preocupat, spre exemplu, de științele matematicii, de diverse invenții și inovații, de anumite aspecte legate de fizica atomică și chiar de folclorul local. La una din scrisorile sale, adresată Institutului de Cercetare Atomică de la Dubna (URSS), i s-a răspuns să se adreseze institutului de specialitate din România.[52] Fiind abonat al revistei de specialitate, Gazeta Matematică, în anul 1967 s-a adresat, în scris, Societății de Matematică a Republicii Socialiste România, care le rândul ei îi răspundea, tot în scris, cum că articolul său, trimis redacției revistei nu poate fi publicat, iar dacă dorește și are drum spre Cluj, își poate recupera manuscrisul, și poate afla și alte detalii legate de subiectul tratat.[53]
În colecția folclorică a lui Márton Moyses am găsit un mic studiu și câteva balade, zicători, povești și inscripții de pe pietre funerare seculare, toate culese în comuna Aita Mare.[54] Nici pe această pistă Moyses nu a reușit să iasă din anonimat! Pentru că, trimițând în anul 1969, un articol și câteva piese mai interesante din colecția personală, revistei Korunk, din Cluj, redactorul șef-adjunct al acesteia, Edgár Balogh, i-a răspuns prin scris abia doi ani mai târziu, în 1971, pe când Moyses era deja mort…[55]
Pe lângă toate acestea Márton Moyses era preocupat și de anumite aspecte ale politicii internaționale. Într-o scrisoare din 4 octombrie 1969, adresată Comitetului Central al PCUS, la Moscova, printre altele, Moyses aducea în atenția partidului comunist sovietic și situația Transilvaniei de după cel de-al Doilea Război Mondial. Printre altele el consemna: „Istoria Transilvaniei face parte atât din istoria națiunii maghiare, cât și din cea a națiunii române, ca atare ar fi bine ca istoria ei să fie scrisă, în comun, de specialiști istorici din Ungaria și din România; pentru ca tineretul din aceste două țări să fie educat în spiritul acestei istorii comune.” Moyses adăuga: „conducerile comuniste din ambele țări ar trebui să facă tot ce le stă în putință, pentru realizarea unei prietenii deosebite, iar granița dintre cele două țări să devină una simplă, administrativă”; apoi continua astfel: „Soarta celor două popoare europene, cea maghiară și cea română, este comună. Există posibilitatea, ca evenimentele istorice să ducă la realizarea unei federații, între cele două popoare.”[56] În însemnările sale încă nu am găsit nici un indiciu din care ar reieși dacă Moyses și-ar fi definitivat și redactat scrisoarea sa, sau dacă ar fi expediat-o destinatarului. În orice caz, fără a intra în sfera actualității politicii internaționale, dar văzând realitatea de azi, adică aderența celor două state la aceeași Uniune Europeană și la același bloc militar, este de-a dreptul uluitor ceea ce Moyses așternea pe hârtie în toamna anului 1969!
Simțindu-se izolat, fără nicio șansă de afirmare, el a mai încercat o ultimă șansă: reabilitarea. Spera ca, totuși, după atâtea eșecuri și atâtea dezamăgiri, justiția să-l repună în drepturi, în perspectiva obținerii unui loc de muncă de stat, la Brașov, cu reluarea studiilor superioare, la seral, în orașul de sub Tâmpa. Ca atare, s-a adresat oficial Tribunalului Județean Covasna, instituție care, în ziua de 4 februarie 1970, în ședință publică, l-a repus în drepturi.[57] Sentința intra în vigoare peste 10 zile, în ziua de 14 februarie, dar hotărârea judecătorească era redactată și dactilografiată abia în ziua de 25 februarie, fiindu-i expediată din Sf. Gheorghe, prin poștă, la data de 27 februarie.
Dar între timp s-a întâmplat ceva… Neavând informații despre hotărârea pozitivă a judecătoriei covăsnene, în ziua de 11 februarie Moyses s-a dus la Brașov, unde a încercat să se angajeze la Fabrica de Cărămidă „Răsăritul”. Din actele sale reiese că a fost acceptat, mai rămăseseră doar câteva formalități, viza medicală și altele, ce necesitau încă o zi sau două.[58] Dar în ziua de 13 februarie, cu doar o singură zi înaintea intrării în vigoare a hotărârii judecătorești, ce-l reabilita, și-a dat foc în fața sediului Comitetului Județean al PCR, în plină zi, în plin centrul Brașovului…
În aceea zi faditică, sau poate cu o zi mai înainte – ștampila oficiului poștal din Brașov este destul de ștearsă, dar cu certitudine nu poate fi vorba de alte dăți, decât de 12 sau 13 februarie 1970 – Márton Moyses a expediat o scrisoare doamnei Ida (Kun) Léta, din Aita Mare. Era ruda mai îndepărtată a familiei Moyses, femeia care i-a ajutat, cum și cu ce putea, în urmă cu ani, pe cei doi minori, Márton și Éva, rămași orfani, și care o însoțea, la Tg. Mureș, pe fetița de doar 16 ani, Éva, la ședințele procesului fratelui său. Scrisoarea, de doar câteva propoziții, este scrisoarea de adio a lui Márton Moyses. Vă redau doar acel fragment pentru care am primit, din partea familiei, încuviințare spre publicare: „S-a terminat. Nu mai vreau să trăiesc nicio clipă în țara în care oamenii Securității comit crime după crime, conducerea partidului fiind neputincioasă față de aceste abuzuri. (…) Márton”.[59] Márton Moyses murea în ziua de 15 mai 1970, pe patul de spital din Baraolt. A fost înmormântat două zile mai târziu în satul natal al mamei sale, Aita Mare.
În concluzie: ce a fost Márton Moyses? A fost un erou sau pur și simplu un om naiv? A fost un disident, un oponent vehement al comunismului, sau chiar credea în acel sistem, observându-i și criticându-i doar derapajele? Se poate să fi fost plauzibilă oricare din aceste ipoteze, dar se poate și contrariul, adică să nu i se poată atribui niciuna. În orice caz, un lucru este cert și fără dubiu: a fost victima sistemului totalitar, comunist.
[1] Benkő, Levente – istoric, redactor al revistei culturale „Művelődés”, din Cluj-Napoca, masterand UBB Cluj-Napoca; benkolevente@gmail.com
[2] Siwiec, Ryszard (1909, Debica–1968, Varșovia) contabil polonez. A fost primul om din fostele țări din Europa Centrală și de Est, dominate de comuniști, care și-a manifestat astfel protestul împotriva intervenției trupelor sovietice, implicit ale Pactului de la Varșovia, împotriva Primăverii de la Praga. Ryszard Siwiec s-a autoincendiat în ziua de 8 septembrie 1968, în fața a 100.000 de spectatori, inclusiv conducători de partid și de stat din Polonia, adunați într-un stadion din Varșovia, cu ocazia festivității secerișului. A decedat în urma arsurilor suferite la data de 12 septembrie 1968.
[3] Palach, Jan (1948, Praga–1969, Praga) student ceh. A fost primul ceh, care în ziua de 16 ianuarie 1969 s-a autoincendiat, în Piața Wenceslas din capitala cehă, în semn de protest față de intervenția trupelor sovietice și cele ale Pactului de la Varșovia – mai puțin România – în înăbușirea primăverii de la Praga. Jan Palach a decedat în urma arsurilor suferite la data de 19 ianuarie, fiind condus pe ultimul drum de sute de mii de compatrioți. În urma lui, în perioada ianuarie–aprilie 1969, și-au manifestat protestul prin autoimolare și alți tineri cehi, ca de exemplu Jan Zajíc, Josef Hlavaty, Evzen Plocek, Jan Gabor, Miroslav Malinka, Emanuel Sopko, Blanka Nacházelova, Jan Beres.
[4] Sándor, Bauer (1952, Budapesta–1969, Budapesta) elev mecanic auto din Budapesta. S-a autoincendiat ca protest împotriva încălcării drepturilor omului și împotriva dictaturii comuniste. A decedat pe patul de spital în ziua de 23 ianuarie 1969.
[5] Liviu-Cornel Babeș (1942, Brașov–1989, Brașov) electrician și pictor amator din Brașov. Și-a dat foc pe pârtia de schi din Poiana Brașovului, în ziua de 2 martie 1989, protestând împotriva dictaturii comuniste din România. A decedat în aceeași zi.
[6] Moyses Frigyes (Frederic Moises), statistician și jurnalist sportiv, este autorul a două remarcabile cărți: Turneele olimpice de fotbal, Editura Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport, București, 1968, 278 p., respectiv Campionatele mondiale de fotbal 1930–1974, Editura Stadion, București, 1974. 247 p.
[7] Interviu realizat de autor, în anul 2001, cu Éva Moyses, sora lui Márton Moyses. Înregistrarea audio în posesia autorului.
[8] Interviu realizat de autor, în anul 2002, cu muzicianul Lajos Bartha, fost prieten de copilărie al lui Márton Moyses. Înregistrarea audio în posesia autorului.
[9] Interviu realizat de autor, în anul 2002, cu Sándor Fekete, fost prieten de copilărie al lui Márton Moyses. Înregistrarea audio în posesia autorului.
[10] Vezi pe larg: Doina Jela, Vladimir Tismăneanu (coordonatori): Ungaria 1956: revolta minților și sfârșitul mitului comunist, București, Curtea Veche, 2006.
[11] Alexandru Jar (1911, Iași–1988, București), scriitor. În perioada anilor postbelici a fost scriitorul de prim plan, „vioara întâi” a literaturii staliniste. După moartea lui Stalin și-a schimbat poziția, devenind un critic al stalinismului. La data de 15 mai 1956, în cadrul unei ședințe al membrilor PMR al Uniunii Scriitorilor, a fost exclus din partid pentru „ieșire antipartinică”.
[12] Arany, János (1817, Salonta–1882, Budapesta), poet, jurnalist, profesor, președinte al Societății (Literare) Kisfaludy, membru și secretar general al Academiei Maghiare, autor al celebrei trilogii de poemă epică Toldi, unul din cei mai cunoscuți și cei mai marcanți autori ai literaturii maghiare, traducător al operelor lui Shakespeare. Muzeul memorial ce-i poartă numele, incluzând manuscrise, obiecte personale, mobilier, fotografii și tablouri, toate legate de viața și opera lui Arany, a fost amenajat în Turnul medieval (donjonul fostei cetăți, ridicat în anul 1636, clădire cunoscută și sub numele de Turnul Ciunt) în anul 1898.
[13] Orbán, Balázs (1829, Polonița–1890, Budapesta), scriitor, etnograf, fotograf, membru al Academiei Maghiare. Fiind de origine greacă, din partea bunicii grece, a cutreierat Constantinopolul, Egiptul, Țara Sfântă, studiind și descriind cultura antică greacă. Este autor al monumentalei lucrări Székelyföld leírása történelmi, régészeti, természetrajzi s népismei szempontból. I-VI., Pest, 1868–73 (trad.: Descrierea Ținutului Secuiesc din punct de vedere istoric, arheologic, al științelor naturii și etnografic, vol. I–VI., Pesta, 18 68–73), aceasă lucrare fiind capodopera vieții sale.
[14] Miron Constantinescu (1917, Chișinău–1974, București), sociolog marxist, istoric, om politic comunist, membru titular al Academiei Române (1974), membru al BP al PMR (1968–1960), membru al CC al PCR (1945–1955 și 1968–1974) etc.
[15] Vezi pe larg: Benkő, Levente (red., studiu introductiv, note): Az őszinteség két napja. 1956. szeptember 29-30. Erdélyi magyar értelmiségiek 1956 őszén. Kolozsvár: Polis Könyvkiadó, 2007. (Trad.: Cele două zile ale sincerității. 29-30 septembrie 1956. Intelectuali maghiari transilvăneni în toamna anului 1956.)
[16] În zilele 28–30 iunie 1956, la Poznan izbucnea o grevă generală a muncitorilor, care cereau condiții mai bune de lucru și demiterea guvernului pro-stalinist. În centrul orașului s-au adunat circa 100.000 de protestatari. Armata Populară poloneză a intervenit în forță, represiunea soldându-se cu peste 50 de morți, peste 300 de arestări și tot atâția răniți. În luna octombrie 1956, funcția de prim secretar al Partidului Muncitoresc Unit Polonez a fost preluată de Wladislaw Gomulka, în detrimentul liderilor staliniști din Polonia, inclusiv al ofițerilor sovietici, prezenți în armata poloneză. Semnele evidente de reformă, precum și situația tensionată din Polonia au fost motivele pentru care sutele de mii de budapestani, în frunte cu studențimea, au ieșit în stradă în semn de solidaritate cu prietenii polonezi.
[17] Államvédelmi Hatóság, trad.: Autoritatea Securității Statului.
[18] Interviu realizat de autor, în anul 2002, cu György Márton, fost coleg de clasă cu Márton Moyses, prezent și el la ședința menționată. Înregistrarea audio în posesia autorului.
[19] Interviu realizat de autor, în anul 2001, cu Árpád Csaba Józsa, fost coleg de școală cu Márton Moyses. Înregistrarea audio în posesia autorului.
[20] Aceasta a fost operațiunea denumită „Vârtejul”, prin care Moscova reușea înăbușirea Revoluției Maghiare, victorioasă, și să înlăture de la putere guvernul lui Imre Nagy, aducându-l la putere pe János Kádár.
[21] Relatare a lui Árpád Csaba Józsa, interviu realizat de autor, în anul 2001. Înregistrarea audio în posesia autorului.
[22] Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (în continuare: ACNSAS), dosar I002497/1, f. 11-12.
[23] ACNSAS, dosar I002497/1., f. 29–31.
[24] Prin alegerea acestui nume conspirativ, ofițerii Securității făceau trimitere fără doar și poate la înclinațiile poetice ale lui Márton Moyses, deoarece persoana adevărată, cu numele de Mihály Babits (pe numele său întreg Mihály László Ákos Babits, 1883, Szekszárd–1941, Budapesta), a fost unul din cei mi remarcați poeți maghiari ai perioadei interbelice, fost profesor și la Făgăraș, în aceeași perioadă. Cele două persoane a nu se confunda sub nicio formă!
[25] ACNSAS, dosar I002497/1., f. 52, 189.
[26] Idem, f. 50, 191.
[27] Idem, f. 45, 195.
[28] Idem, f. 39, 202.
[29] Idem, f. 41, 200.
[30] Idem, f. 37, 206.
[31] Idem, f. 9-10.
[32] ACNSAS, dosar P000923/1., f. 25.
[33] Idem, f. 119.
[34] Idem, f. 123.
[35] Idem, f. 122.
[36] Idem, f. 133–135.
[37] Idem, f. 131.
[38] Idem, f. 157.
[39] Idem, f. 197.
[40] ACNSAS, dosar P000923/2., f. 9.
[41] Márton Moyses.
[42] ACNSAS, dosar P000923/2., f. 13.
[43] Idem, f. 12.
[44] Idem, f. 11.
[45] Idem, f. 9.
[46] Idem, f. 7.
[47] Interviu realizat de autor, în anul 2001, cu Éva Moyses, sora lui Márton Moyses. Înregistrarea audio în posesia autorului.
[48] ACNSAS, dosar P000923/2., f. 10.
[49] Idem, f. 6.
[50] Interviu realizat de autor, în anul 2001, cu plut. adjutant Imre Marosi, fost șef al postului de miliție din Aita Mare (jud. Covasna). Înregistrarea audio în posesia autorului.
[51] În colecția de documente familiale păstrate de Éva Moyses, proprietate privată.
[52] Ibidem.
[53] Ibidem.
[54] Ibidem.
[55] Ibidem.
[56] Ciorna scrisorii în colecția de documente familiale păstrate de Éva Moyses, proprietate privată. O copie digitalizată în posesia autorului.
[57] În colecția de documente familiale păstrate de Éva Moyses, proprietate privată.
[58] Ibidem.
[59] Ibidem.
Îi mulțumim dlui Levente Benkő pentru că ne-a permis publicarea acestui studiu. Varianta engleză THE SUPREME PROTEST: SELF-IMMOLATION. IN MEMORY OF THE FORMER STUDENT FROM CLUJ MARTON MOYSES (1941 – 1970), A VICTIM OF THE COMMUNIST DICTATORSHIP a fost publicată în ACTA MVSEI NAPOCENSIS, Historica, II 2017, Cluj Napoca, 2018
