29 august 1951
Pe șantierul Iustin Georgescu suntem de 2 luni. Azi am făcut 125 chirpici, până la ora 7 seara.
Liusic a săpat și a scos pământul din pivniță, apoi eu am scos apă din fântână și el a făcut imala. Greu, foarte greu a mers, nu putea scoate picioarele din imală, avea impresia că-i vor rămâne picioarele în noroi!
Acest lucru se repetă mereu, de la 23 august 1951.
Eu în primele zile amețeam de mai să cad jos, dar cu voință mergeam înainte!
Tot azi am așteptat banii, care până la urmă n-au sosit… Am împrumutat de la Luca 500 de lei până vom primi și noi.
Virgil împlinește 9 ani. Îi doresc din suflet mai mult noroc lui, dacă noi am fost așa de oropsiți.
Seara n-am avut ce mânca, adică n-am primit pâine.
din Elena Spijavca, Munci și zile în Bărăgan, editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2004
Povestea uneia din familiile deportate din Banat în Bărăgan în sinistra noapte a „Rusaliilor Negre” este narată clipă de clipă în aceste pagini. Autoarea lor (născută la 10 mai 1918 în Basarabia, la câteva săptămâni după unirea provinciei cu țara-mamă; decedată la 12 octombrie 1990 la Hamburg, unde emigrase de curând) se numește Elena Spijavca. Este o femeie încă tânără, absolventă de gimnaziu, obișnuită să citească, să asculte muzică, să gospodărească și să-și educe copiii. La 33 de ani, când este deportată, are un copil de 10 ani, Virgil, pe care încearcă zadarnic să-l facă scăpat din surghiun, trimițându-l la școală în alt raion, și un altul de numai 2 ani, Adrian (Dan), care deschide ochii în captivitate, împărțind cu familia predestinarea de paria al luptei de clasă. Soțul Elenei, Valerian Spijavca (Liusic), este un om instruit, fost secretar al plasei Sânnicolaul Mare, unde se refugiase din Basarabia. După cum cititorii vor vedea, el duce greul existenței, deși i se refuză orice funcție calificată: lucrează pe unde poate ca zilier, sapă șanțuri, sparge stânci, curăță fântâni, scoate buturugi, ară, plivește, culege bumbac și porumb, cară în spate copaci, execută munca „voluntar-obligatorie” a familiei. Nu se plânge, nu crâcnește, este un personaj aproape mut, care duce pe umeri răspunderea de șef al familiei și vina de a fi basarabean, deci „cetățean sovietic”, considerat că a „fugit” în România și că a refuzat astfel regimul bolșevic. Tragedia acestor refugiați era că nici înainte de deportare nu aveau o casă a lor și nici după plecarea din Bărăgan nu aveau unde să se mai întoarcă. Destin de oameni fără țară și fără viitor… (Romulus Rusan, nota editorului)
