Am ajuns astfel să fiu dus în celulă cu Piky Pogoneanu. Starea lui fizică se degrada cu fiecare an de privaţiuni şi de neîngrijiri medicale.

Este drept că boala, aşa cel puţin cum fusese diagnosticată, nu avea leac. Trei operaţii, una în ţară efectuată de profesorul Bagdasar, altele două în Suedia, de Oliverkruna, nu izbutiseră să-i amelioreze sau măcar să-i stabilizeze sănătatea. Dar Pogoneanu, în închisoare ca şi în libertate, avea un fel de a fi brav şi vesel, care stârnea respect, când nu admiraţie. Dacă toate greşelile tactice pe care le comisese înainte şi în timpul procesului aflau explicaţie în starea lui psihică anormală, energia cu care se lupta „pentru onoare“, ştiind cât de numărate îi erau zilele, părea într-adevăr, impresionantă…

Ne-am povestit unul altuia evenimentele petrecute de la despărţire. Ne-am împărtăşit informaţii la zi, cu spaima unei noi şi imediate despărţiri care ne-ar fi lipsit de unele ştiri preţioase, dacă nu decisive. Apoi, după câteva zile, am început să vorbim despre trecut, despre trecutul nostru personal, ca şi despre evenimentele mai de seamă la care, amândoi, din unghiuri deosebite, participasem. Nu ne înţelegeam în destule privinţe. Nici orientările noastre spirituale, nici cele politice, nu coincideau, dar eram destul de toleranţi ca să admitem o părere divergentă şi chiar să tragem folos din ascultarea ei. Am ajuns să ne cunoaştem familiile, caracterul şi obiceiurile fiecăruia, de cele mai multe ori fără să fi avut prilejul de a-i fi văzut în anii libertăţii. Era un fel de a ne recomanda şi de a ne cunoaşte fără întrerupere, reticenţele şi convenţiile vieţii de societate.

Îl ajutam în tristele servituţi ale neputinţei sale fizice. Nu se mai putea deplasa din pat; să deschidă fereastra sau să bea un pahar cu apă erau pentru el probleme foarte obositoare, când nu insolubile.

Ceea ce Pogoneanu îmi oferea în schimbul acestor mărunte înlesniri casnice avea însă pentru mine un preţ deosebit. El nu era numai un tovarăş de singurătate. El era în acelaşi timp cineva care oricând putea să-mi răspundă sau să mă întrebe şi nu doar să asculte. Inteligenţa şi cultura lui îngăduiau confesiunilor noastre reciproce un nivel patetic, dar înalt în acelaşi timp. Iar tezaurul meu de informaţii din lumea teatrului, a literaturii şi a presei aducea în gravitatea unor conversaţii câteodată dure, pata lor de culoare, seducţia lor involuntară superficială.

 

Din N. Carandino, Nopți albe și zile negre. Memorii din închisorile și lagărele comuniste, Ediție îngrijită de Paul Lăzărescu, Note de Andrea Dobeș, Fundația Academia Civică, 2017

 

***

 

Victor Rădulescu-Pogoneanu 

(1910-1962)

Licenţiat în drept, filosofie şi sociologie.

În 1934 intră în ministerul de externe. Director al Cabinetului şi Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine, delegat cu conducerea Direcţiei Presei şi Informaţiilor din M.Af.S., cu atribuţii de subsecretar de stat. În cadrul acţiunii duse de partidele democratice, asigură, alături de colegii săi Camil Demetrescu  şi Grigore Niculescu-Buzeşti, organizarea tehnică a negocierilor secrete cu Aliaţii şi Uniunea Sovietică.Arestat în august 1947, implicat în procesul „Iuliu Maniu”, a fost condamnat la 25 ani temniţă grea, pentru „instigare la crimă de trădare prin necredinţă” (11 noiembrie 1947).

După închisoarea Galaţi, a fost dus la Sighet, apoi mutat în 1955 la Râmnicu Sărat. Motivul: a complotat contra R.P.R. şi a vrut să fugă peste graniţă. Încadrarea juridică: complot şi trădare.

Transferat în penitenciarul-spital Văcăreşti, în ultima fază a bolii de care suferea încă de dinaintea detenţiei, a murit la 10 martie 1962.