Părintele iezuit Otto Canisius Farenkopf (1888-1967) a lăsat singura mărturie despre viaţa din celula penitenciarului Sighet, petrecută alături de episcopul Anton Durcovici.
Redăm în continuare un fragment din manuscrisul redactat după eliberarea din Penitenciarul Sighet, în perioada 1954-1955, Însemnări din lupta Bisericii Catolice împotriva comunismului și confiscat de Securitate
Părintele Farenkopf a evocat într-un manuscris câteva aspecte referitoare la detenţia episcopului Durcovici: „Câte cinci am rămas împreună şi am format o comunitate cu ordine fixă pe zi de rugăciune, studiu şi recreare. Excelenţa Sa Episcopul Anton Durkowicz [Durcovici – n.n.] ne-a ţinut cursuri de filozofie şi de teologie. A fost o delectare când el a propus, cu mintea sa clară şi inima sa caldă, adevărurile credinţei. În luna octombrie, luna Sfântului Rozariu, toţi cinci am ţinut exerciţii spirituale. În fiecare zi eu am predat câte trei meditaţii. Bunul Dumnezeu ne-a binecuvântat şi ne-a pregătit o mare surpriză. Părintele Vasvári l-a visat într-o zi pe fostul Sfânt Părinte Pius al X-lea. Fiindcă acest Papă lucrase atâta ca credincioşii să primească des sfânta cuminecătură, Parohul din Braşov are speranţa că Dumnezeu, prin mijlocirea slugii sale credincioase, să ne împlinească dorinţa de a celebra o dată Sfânta Liturghie. În acest scop a făcut o novenă. În ultima zi a novenei a venit o comisie din Bucureşti şi a permis ca Monseniorul Durkowicz [Durcovici – n.n.], grav bolnav, să primească o sticluţă cu vin tonic. Am examinat eticheta şi scria că, pe lângă alte elemente, 70% era vin natural, adică materia valabilă şi permisă în împrejurările noastre. Am celebrat şase Sfinte Liturghii, dar ca în catacombe, în ascuns, cu frica de a nu fi cumva deranjaţi. Nu haine preoţeşti, ci haina deţinuţilor. Fără carte. Altarul era un pat. În celulă n-a fost nici masă, nici scaun. Antimisul, o batistă. Potirul, o cană. Discul, o lingură. În loc de ostie, pâine de toate zilele. Dumnezeule, îţi mulţumim fiindcă, prin mijlocirea Sfântului Pius al X-lea, ne-ai făcut această bucurie. Pentru Monseniorul Durkowicz [Durcovici – n.n.] aceste Sfinte Liturghii erau chiar viaticul”.
(documentul, din arhiva CNSAS, ne-a fost pus la dispoziţie de colega noastră, dr. Andreea Dobeş)
Ep. Anton Durcovici(n. 17 mai 1888, Bad Deutsch-Altenburg, Austria – d. 10 decembrie 1951, Sighet)
Episcop romano-catolic de Iaşi (30 octombrie 1947)
Sfinţit preot la 24 septembrie 1910, a activat în cadrul Arhidiecezei de Bucureşti, în calitate de preot, capelan, profesor de religie, director al Conventului „Sfântul Andrei”, canonic, vicar general, prefect şi rector al Seminarului şi Academiei Teologice (1910-1948).
A fost arestat la 26 iunie 1949. Încarcerat în arestul M.A.I., în iunie 1950 a fost transferat la Jilava. La 18 septembrie 1951 a fost încarcerat la Penitenciarul Sighet.
A decedat în noaptea de 10/11 decembrie 1951.
Ulterior morţii, printr-o decizie a MAI, nr. 64 din 30 ianuarie 1952, a primit o condamnare administrativă de 24 luni.
Actul de moarte al episcopului Anton Durcovici are numărul 120, fiind completat la 20 iulie 1957, iar la cauza morţii a fost trecut „insuficienţă circulatorie. Anemie şi intoxicaţie neoplazică gastrică”.
Otto Canisius Farrenkopf (n. 5 februarie 1888, Buchen Baden-Würtemberg /Germania – d. 15 august 1967, München)
Călugăr iezuit romano-catolic, profesor de religie la Institutul „Sfântul Iosif” din Bucureşti (1932-1947), secretar naţional al Asociaţiei Apostolatului Rugăciunii şi al Congregaţiilor Mariane, comisar apostolic al Congregaţiei „Maicii Domnului” din Blaj, predicator în limba germană la Cernăuţi (1927-1932), consacrat preot la 22 februarie 1918.
În aprilie 1948 a fost arestat la Mănăstirea Bixad şi reţinut pentru trei luni la Securitatea din Satu Mare. Rearestat în septembrie 1949, din lipsa probelor necesare pentru a fi trimis în justiţie, conducerea Securităţii a propus internarea lui la Sighet.
La 28 august 1950 a fost despus în Penitenciarul Sighet, pentru ,,a fi la dispoziţia Securităţii”. La mijlocul lunii februarie 1952 a fost eliberat de la Sighet, fixându-i-se domiciliu forţat la mănăstirea franciscană din Gherla.
Rearestat de mai multe ori în intervalul 18/19 noiembrie 1952-19 noiembrie 1955, în a doua jumătate a anului 1956 a fost din nou arestat, iar la 29 august, internat în Clinica de Neurologie din Cluj „în scopul izolării”. La 26 noiembrie 1956, a fost trimis la Secţia de Psihiatrie din Târnăveni, conform unei înţelegeri între directorul Spitalului şi Secţia de Sănătate a Sfatului Popular Regional Cluj.
Răscumpărat de guvernul vest-german, la 4 iunie 1965, foarte slăbit, însoţit de un medic, a părăsit ţara.
A decedat într-un spital din München la 15 august 1967, la vârsta de 79 ani.
citeşte şi
