Home » Română » Memorial » Din "marea de amar" » Rozalia Vancea: Toți erau în tren de marfă, în care ne-o urcat câte treizeci, poate și mai mult într-un vagon, în vagoane de marfă. Acolo erau bătrâni… alții bolnavi, cu copii mici, tot felul de oameni

Rozalia Vancea: Toți erau în tren de marfă, în care ne-o urcat câte treizeci, poate și mai mult într-un vagon, în vagoane de marfă. Acolo erau bătrâni… alții bolnavi, cu copii mici, tot felul de oameni

posted in: Din "marea de amar"
”Prin cooperație vom întâri în RPR socialismul”, otografie de propagandă, Arhiva foto a Memorialului Sighet

Rozalia Vancea n. Popa: În noaptea de 2 spre 3 august, în ‘49, or bătut în poartă niște militari și tata s-o dus să deschidă, după ce o deschis poarta, or intrat vreo cinci-șase, nu știu sigur câți or fost și o-ntrebat: „Unde e familia?” „Păi îs culcați”, fiindcă era noaptea, spre ziuă. „Îs culcați, da’ dacă aveți treabă cu noi, cu mine…” Doar tata era capu’ casei, a familiei, stăpânu’. „No, și unde-i familia?”. Le-o arătat camera, o intrat acolo: „Sculați-vă repede, repede și vă îmbrăcați”, strigau militarii. “Dar ce aveți, că aci-s io?”, tata tot așa o spus… „Nu, repede, toți, și copiii, toți vă sculați”. Ne-am sculat buimăciți de somn și obosiți, nu ne găseam nici hainele. Unii dintre ei or fost mai cu suflet și zâcea: „Mai luați-vă schimburi, luați-vă bani dacă aveți, puneți-vă pâine, slănină, dacă aveți!”. Alții strigau și, cu arma, tăt: „Repede, repede, că se face ziuă! Repede!”, și înjura. Și așa ne-am îmbrăcat, nu prea ne-am găsit haine, schimburi, de buimăciți, cum am spus, nu ne-am prea găsit și am ieșit… „Hai să ieșim din curte”. Eu am început să plâng, eram mai mare, aveam șaptișpe ani și striga unu’ militar: „Taci că îți trag una! Îți trag una!”. Și ne-o dus la primărie. În curtea primăriei, într-o magazie acolo, când am ajuns acolo, încă vreo șase-șapte familii erau acolo, tăt oamenii mai înstăriți din sat. Și atunci am văzut că ceva bai îi cu cei înstăriți, pentru că altceva n-am știut să făcem.

Cu o zi înainte, noi am fost la tăiat de ovăz, deși noi dădeam pământul, că era mult, nu-l puteam lucra, dar tot, mai făceam cât puteam și noi, familia noastră. Și o vinit p-acolo militari, ne-o întrebat cum ne cheamă, da’ nu ne-o zis nimic. N-am fost nici fricoși că n-am știut că avem nicio vină.

Daniel Popa.: Îmi puteți spune cine a fost deportat din familia dumneavoastră?

R.V.: Tata, Popa Nicolae, Popa Floarea, mama, soră-mea, care era căsătorită Todincă Maria acuma, Popa Maria era atunci, pe urmă eu, Popa Rozalia, Popa Eva, care o și murit acolo, Popa Ștefan, care-i în Tăut acuma, și Popa Viorica, care-i la Arad.

Și atunci, după ce s-o făcut ziuă, nu știu pe la opt, opt jumătate-nouă, precis, o venit camionu’. Și ne-o urcat în camion și ne-o dus, nu ne-o lăsat să ridicăm capu’, deci stăteam jos în camion așa, să nu ridicăm capu’ nici să ne vadă lumea, nici noi să nu vedem. Și ne-o dus la Oradea, la gara Ioșia, adică o gară mai mică.

Și când ajunjem, videm camioane din tăti părțile județului, cu oamini. Toți erau în tren de marfă, în care ne-o urcat câte treizeci, poate și mai mult într-un vagon, în vagoane de marfă. Acolo erau bătrâni… alții bolnavi, cu copii mici, tot felul de oameni. Și miliția… militarii atunci, le-o zis la oamini: „Care aveți bani, hai să cumpărați ceva, vase, ciubere, așa le zice, de-alea de lemn făcute, să puneți apă”. Atunci ne-am gândit noi că probabil mergem dăparte, n-am știut unde, ce face cu noi. Și s-or dus oaminii cu militarii și or cumpărat câte-un ciubăr, o pus toți bani, alții or avut bani, alții n-or avut la ei, pentru că unii îți dădea voie să iei, alții nu-ți dădea, sau nu ai întotdeauna bani în casă. Și or pus acolo apă, ne-or scris căpitanii care erau acolo conducători, ne-o scris p-o listă. Și pă urmă, când o fost complect, cât s-o dus, i-o urcat pe toți, o închis ușile… Deci numai jeamurile alea, gratiile ca la vite, atâta era… Și era în august, o căldură și atâția într-un vagon, puteți știi cât o fost de greu? Și nu știam unde ne duce, tot întrebam, nu ne spunea nime’.

Până a doua zi după masă am ajuns la Basarabi, în Dobrogea. La gara aia, Basarabi, acolo ne-o dat jos. Era o magazie aproape de gară, auzeam că aia o fost magazia rejelui, era cu etaj, toată din scândură, ca o magazie pentru cereale, așa. Și acolo ne-o pus pe câți o fost în trenul ăla, care am mers acolo, pe toți ne-o cazat acolo. Și acolo am stat vreo patru zile, așa îmi amintesc, patru zile. Oaminii s-or dus, tot cu militarii, și o adus paie și-o pus pă ce să ne culcăm. Alții aveau câte o pătură la ei, alții n-aveau, după cum or putut lua.

Și după patru zile, iară o venit o comisie și iar ne-o urcat tot așa în camioane și ne-o dus mai departe prin satele care erau mai prăpădite în Dobrogea, așa. Și acolo, tot noaptea, ne-o dus, iară noaptea, să nu ne vadă lumea. Și mare groază am mâncat atunci când ne-o dus cu camionu’. Noi eram mai mulți tâneri, no, fiecare familie avea doi-trei copii, care cum. Și bătrânele, când vedea marea, când am ajuns cu camionu’, cum merje șoseaua și pă lângă mare… Și era lună și aveai impresia că șoseaua merge direct în mare. Și era niște bătrâne care zicea: „Acuma ne-aruncă-n mare! Copii, fetelor”, cătră tâneri zâcea, „aplecați capu’ să nu vedeți, hai puneți mâinile la urechi să nu vă dați seama când ne aruncă în apă”. Și așa trăiam o groază până treceam (plânge). Mai trecea un timp și videam că nu ne-o aruncat, iar ridicam capu’ și-i vedeam, mai pe urmă iar parcă se mai apropia șoseaua, cum merje șoseaua. Și aveai impresia că se sfârșește drept în mare.

 

Fragment din interviul cu Rozalia Vancea n. Popa realizat de Daniel Popa, iulie 1996, Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, interviul nr. 607 și publicat în Nu poate trăi țăranu’ fără pământ. Revoltele țăranești din Arad și Bihor (vara anului 1949)editor și studiu introductiv: Andreea Cârstea, Fundația Academia Civică, 2017