„…Am să vă povestesc cum a fost viaţa unui partizan în munţi. Poate că ştiţi traiul cum o fost. Luptele… noi am avut şi lupte cu ei, cu Securitatea, am fost încercuiţi, au tras după noi, noi nu am deschis foc până ei nu au mai tras asupra noastră!
… În ’54 ne-am întâlnit cu cineva despre care am ştiut că este agentul securităţii. Şi la omul la care am stat mai aveam nişte lucruri şi nu ne-am mai dus o lună, am zis că nu mai mergem o lună pentru că or crede că nu mai venim. După o lună ne-am dus la miezul nopţii după lucruri. Ne-am dus şi am bătut la geamul casei. Nu intram noi la om în şură fără să fie el. Şi ne-a deschis politicos şi ne-a poftit înăuntru şi o zis să îl scuzăm că el iese până afară. O ieşit şi pe urmă o zis: „Poftiţi în şură”! Când ne-am dus în şură eu am intrat prima. Când am intrat s-or aprins nişte lanterne şi pe mine m-or lovit prima, m-a lovit în cap, mi-a spart capul şi pe urmă nu mai ştiu. Când m-am trezit erau toţi la pământ. Şi soţul era împuşcat. Şi ne-or dus la securitatea din Beiuş, ne-a dus pe toţi trei într-o cameră, jos. Dar soţul nu mai putea. Nu mai ştia de el. Şi-or venit doi, l-or luat, aşa, târâş şi dus a fost! Nu l-am mai văzut niciodată.
… Viaţa din munţi nu a fost aşa de uşoară. Am dormit şi pe crengi de brad în loc de saltea. Şi am stat la soare, pe crengi de brad, pe zăpadă. Pe cap mă spălam în apă de râu, căutam unde bate soarele şi este apa mai lină, că nu era aşa rece şi o bate soarele. Aşa mă spălam pe cap. Când ieşeam din râu nu mai simţeam capul! Şi nu m-am îmbolnăvit cât am stat în munţi. În închisoare m-am îmbolnăvit că organismul era mai slăbit. Şi au fost anii de puşcărie şi de pribegie, aşa că nu a fost uşor. Dar nu este regret pentru că măcar ştiu că am făcut ceva. Rău nu am făcut la nimeni.
… O trebuit să scape cineva dintre noi ca să povestească, să nu rămânem morţi. Cei care au murit să nu rămână anonimi, să vorbească cineva!”
Lucreția Jurj Costescu
(1928-2004)
Născută la 2 octombrie 1928, în satul Scărişoara Nouă, comuna Pişcolţ, judeţul Satu Mare.
În 1948 s-a căsătorit cu pădurarul Mihai Jurj, prieten al fraţilor Şuşman şi al tatălui acestora, pe care i-a adăpostit şi i-a ajutat cu alimente şi medicamente.
În august 1950, în urma trădării şefului ocolului silvic (Alexandru Râpan), Lucreţia Jurj a fost arestată, dar soţul său a reuşit să fugă în munţi şi s-a alăturat fraţilor Şuşman.
Eliberată după câteva zile, a continuat să aprovizioneze partizanii cu alimente şi, în octombrie 1950, bănuind că va fi din nou arestată, s-a alăturat şi ea grupului în care se afla soţul său, luptând împreună cu acesta până în 1954.
Mihai Jurj (n. 1925, Ponoare – Mehedinţi) a fost ucis în august 1954, la Sudrigiu-Apuseni, în luptele cu securitatea.
La 28 august 1954 Lucreţia Jurja fost arestată, iar în 1955 a fost condamnată la muncă silnică pe viaţă pentru „uneltire contra ordinii sociale” (209 c.p.), pedeapsa fiindu-i comutată ulterior la 25 ani muncă silnică.
A fost eliberată la 23 iunie 1964 prin graţiere.
A murit la Cluj, în 2004.
A povestit istoria grupului de luptători anticomunişti din Apuseni în cartea „Suferinţa nu se dă la fraţi”, interviu de Cosmin Budeanca şi Cornel Jurju, editura Dacia, 2002
***
Grupul Teodor Şuşman
În regiunea Huedinului a activat în primul deceniu al „republicii populare” unul din cele mai longevive grupuri de rezistenţă armată anticomunistă. Aceasta se datorează atât mediului geografic (o zonă montană), cât şi tipului de populaţie (munteni învăţaţi cu libertatea, foarte mulţi dintre ei fiind greco-catolici). Iniţiatorul său a fost Teodor Şuşman, un ţăran înstărit din comuna Răchiţele, judeţul Cluj, membru (sau simpatizant) al Partidului Naţional Liberal, intrat în conflict cu Partidul Comunist imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial. Om deosebit de influent în satul său, Şuşman senior a luat calea munţilor în momentul în care, în august 1948, a intervenit în favoarea fiilor săi mai mari, Teodor senior şi Visalon. Aceştia aveau să fie urmaţi în munţi de un frate mai mic, Traian. Cu toţiiporneau practic pe un drum fără întoarcere.
Alături de ei s-au mai aflat în diferite perioade Ioan Popa zis Ciota, Ioan Bartoş, Gheorghe Mihuţ, Mihai şi Lucreţia Jurj etc.
Zona de acţiune a grupului s-a extins, practic ei circulând între Huedin şi Munţii Bihariei. Pentru a supravieţui, partizanii stăteau în timpul verii în munţi, iar în timpul iernii se dispersau, găsindu-şi adăpost la susţinătorii lor în diverse localităţi. În anii 1950-1954, partizanii s-au implicat în acţuni care au iritat autorităţile, împotriva lor fiind trimise effective importante de Securitate, în acelaşi timp numeroşi localnici fiind forţaţi să devină informatori, aceasta şi cu scopul de a contrabalasa susţinerea de care se bucura Teodor Şuşman.
Pentru a le zdruncina moralul celor plecaţi în munţi, autorităţile au luat măsuri împotriva familiilor rămase în sate. Spre exemplu, familia lui Teodor Şuşman a fost practice distrusă: soţia a murit dtorită torturilor la care a fost supusă şi a unei boli netratate, unii din copiii săi au devenit fugari, în vreme ce alţii au fost arestaţi, judecaţi, condamnaţi şi închişi sau deportaţi. Cel mai probabl toate acestea, precum şi represiunea brutală şi extinsă a Securităţii asupra consătenilor săi din Răchiţele l-au determinat pe Teodor Şuşman senior să se sinucidă în decembrie 1951, chiar în comuna sa.
Pentru a supravieţui mai uşor, în 1952 partizanii s-au împărţit în două grupuri: unul a fost format din Mihai şi Lucreţia Jurj împreună cu Roman Oneţ, iar un altul din fraţii Teodor junior şi Visalon Şuşman. Primul a fost lichidat în iulie-august 1955 (Mihai Jurj a murit în urma rănilor, în vreem ce Roman Oneţ a fost condamnat şi executat), iar cel de-al doilea în februarie 1958 (fraţii Şuşman au refuzat să se predea în momentul în care au fost încjuraţi de Securitate, preferând să aradă de vii). Susţinătorii lor au făcut cunoştinţă din plin cu inumanele metode ale Securităţii şi au umplut Gulagul românesc.
text de Dorin Dobrincu pentru prezentarea grupului Șușaman, Muzeul Sighet: Sala 48 – Rezistenţa anticomunistă în munţi
