Principala activitate a zilei era ancheta. În cazul meu ea se desfășura într-o cameră de la etaj, spațioasă, de la fereastra căreia, plasată foarte sus, chiar sub tavanul înalt, și protejată de gratii și sârmă, se ghicea în anumite zile luminoase Palatul telefoanelor. Anchetatorul meu era locotenentul-major de securitate Constantin Voicu.
Prima întrevedere a fost scurtă. Cu aparatul pe ochi – orice drum în afara celulei se făcea cu ochelarii orbi –, m-a condus acolo un gardian delicat. Mă ținea de braț, deasupra cotului, ușor, abia atingându-mă și îmi semnala în șoaptă dificultățile labirintului pe care-l străbăteam: dreapta, atâtea trepte în sus, înainte, prag, alte trepte, stânga și așa mai departe. A ciocănit la ușă, m-a introdus în camera de anchetă și s-a retras cu discreție. Locotenentul-major Constantin Voicu, în costum civil de o eleganță sobră, mă aștepta la un birou mare, fără nimic pe el, cu o figură meditativă. Mi-a făcut semn să iau loc la o masă mică, pe un scaun și mai mic, ambele fixate cu șuruburi solide în pardoseala încăperii. Poziția era chinuitoare. Mobila, mai potrivită unei grădinițe de copii, te silea să stai chircit cât dorea anchetatorul. Acesta m-a privit gânditor un timp ce mi s-a părut o veșnicie, s-a ridicat în cele din urmă și a deschis ușa metalică a dulapului din spatele său. Am bănuit că va scoate de acolo hârtia și instrumentele de scris necesare inevitabilului interogatoriu. Nici vorbă de așa ceva. A scos un baston de cauciuc, bulan de milițian, pe care și l-a pus la îndemână pe marginea biroului. Apoi, tot cotrobăind prin rafturi, a înșirat alături de baston o pereche de cătușe, un furtun cu miez de oțel, cuțite, clești, un box cu ghinturi, arma șuților de odinioară. La urmă de tot a produs și un revolver, pe care l-a extras din toc și căruia i-a suflat praful de pe țeavă. Cu excepția bastonului, nu și-a folosit niciodată armele pe pielea mea; prefera să mă ancheteze cu pumnii și cu muchia palmei, uneori cu șpițul pantofului în fluierele picioarelor. Era, mai degrabă, un pătimaș colecționar de obiecte de tortură, decât un mânuitor al lor. Nu m-ar fi mirat dacă ar fi scos din prețiosul său dulap vreo țeapă medievală sau o roată de tras. După ritualul de expunere muzeistică, de care voi avea parte și altă dată, locotenentul-major Constantin Voicu s-a așezat la loc pe scaun, și-a reluat aerul meditativ, ca până la urmă să mi se adreseze, încercând un ton amical:
– Ia spune, Florinel, tată, ce-ai făcut tu dușmănos?
Nu știam să fi făcut nimic dușmănos. Ignoranța mea l-a pus iarăși pe gânduri.
– Bine, a zis, te mai las o zi.
(…) A doua zi Constantin Voicu m-a întâmpinat cu același aer gânditor.
– Ți-ai adus aminte? Ce-ai făcut dușmănos?
Amnezia mea, greu de vindecat cu vorbe, i-a tulburat dispoziția spre meditație. A încercat, mai întâi, efectele curative ale bulanului. Mă lovea în creștet și peste urechi, în spinare și peste brațe. Masa prinsă în șuruburi nu îmi permitea să mă ridic sau să evit loviturile, dar nici nu-mi provoca aducerea aminte pe care o presupunea tratamentul. A renunțat la bulan și s-a pus pe treabă ca la cârciumă, la încăierările dintre bețivi, unde totul este admis. Când izbea cu bastonul de cauciuc, păstra o anumită demnitate; când năvălea asupra mea cu pumnii, cu palmele, cu picioarele, se schimonosea de parcă ar fi suferit de viermi intestinali. El însuși avea mișcările zvârcolite ale unui limbric eliminat din mediul lui natural. În plus, gâfâia, icnea și gemea ca și cum el ar fi trăit durerea provocată altuia. Locotenentul-major Constantin Voicu era un bărbat tânăr, în jurul a treizeci de ani, cu semnul morții și al dezastrului pe chip. Nu cred că a trăit destul, cât să ajungă general. Culoarea verde-pământie a feței, exploziile de violență, ura ce emana din toată ființa lui nu anunțau o viață lungă. Nimeni nu m-a urât așa de tare. Era o ură principială, partinică, orientată activ împotriva unui dușman al poporului. Privirea i se întuneca, ochii i se umpleau de sânge, buzele i se învinețeau și-și lansa întrebările, amenințările, înjurăturile ca pe niște sentințe capitale. Îi plăceau și măscările. Deși reduse ca număr și lipsite de varietate, acestea aveau forță și îmi explodau în auz, asemenea pocnitorilor aruncate de copii în spatele unui suferind de inimă. Sub murdăria lor, tresăream mai înfricoșat decât sub izbitura de pumn, iar el și le completa cu lovituri date cu muchia palmei în gât, de parcă ar fi vrut să-mi reteze capul, sediul nepermisei mele încăpățânări. Uneori, scandalizat că negam, amuțea de furie, dar își continua mișcările zvâcnite, de râmă tăiată cu sapa. La sfârșitul acelei ședințe tensionate, după atâtea și atâtea eforturi, locotenentul-major de securitate Constantin Voicu tot nu mă vindecase de amnezie; nici unul dintre noi nu aflase ce făcusem dușmănos. În timp ce eu am rămas să mă mir că o activitate atât de temeinic desfășurată putea să fie așa de stearpă, anchetatorul s-a așezat la birou și a compus un proces-verbal din care reieșea limpede că arestatul refuză să colaboreze cu organul de anchetă și că nu își recunoaște vinovăția.
Din Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înțelesul tuturor, Fundația Academia Civică, 2012
