MASĂ ROTUNDĂ FINALĂ
Ana Blandiana: Mai mulţi profesori ne-au reproşat că n-au fost invitaţi să ia parte la discuţia elevilor de ieri, ceea ce cred că ar fi fost într-adevăr interesant şi util. Pe de o parte. Pe de altă parte, cred că elevii au fost mai dezinhibaţi în absenţa profesorilor, pentru că a fost o discuţie extrem de liberă. Din punctul meu de vedere, concluzia absolută a discuţiei elevilor, care a conţinut multe alte idei, a fost aceea că, în ultimă instanţă, totul va depinde de profesorul care va preda, nu numai de capacitatea lui intelectuală, ci de capacitatea lui de a se implica sufleteşte în această temă şi de a reuşi, în felul acesta, să atingă nu numai creierul, ci şi emoţia celor cărora li se adresează. Evident, asta nepresupunând nici subiectivitate în prezentarea materialului, nici prezentarea lui simplificată. Eu cred că această revoltă a noastră în faţa trecutului, din care ne zbatem să ieşim, nu trebuie să ne împiedice să vedem nuanţele acestui trecut. E clar, de exemplu, că, după Revoluţie, toţi cei care au ajuns la putere au avut interesul să-l transforme pe Ceauşescu în principalul şi singurul vinovat al întregului sistem comunist. Noi strigam „Jos Ceauşescu!“, pentru că ieşeam de sub dominaţia lui, ceea ce nu trebuie să ne împiedice acum să vedem (de altfel, chiar şi atunci se vedea) că epoca lui Ceauşescu a fost exasperantă, a fost kitsch, ne-a distrus nervii, dar a fost infinit mai puţin sângeroasă decât epoca stalinistă. ºin minte cât de impresionată am fost când am auzit la „Europa Liberă” „Scrisoarea celor 6“ (din care făcea parte şi Silviu Brucan) în care aceştia spuneau cum sunt urmăriţi de Securitate şi mutaţi la marginea oraşului etc., adăugând: „Nu pentru asta am înfiinţat noi Securitatea“. Deci, în 1989 existau nişte oameni care se lăudau, cărora nu le era ruşine cu faptul că au înfiinţat Securitatea. Dar Securitatea pe care o înfiinţaseră ei fusese infinit mai îngrozitoare decât Securitatea pe care o trăiam noi, care ne toca nervii, dar care totuşi nu ne spărgea dinţii, nu ne frângea oasele, iar Brucan a fost cel care a cerut în scris moartea lui Iuliu Maniu. Acestea sunt nuanţe importante, accente care nu pot lipsi decât falsificând adevărul.
În ceea ce priveşte discuţia de după-masă cu profesorii, au fost două tipuri de opinii. Au fost, pe de o parte, cei care au spus: această abordare e sentimentală, nu e profesionistă, noi trebuie să intrăm în „substructurile” programei de învăţământ. Au fost deci cei care cereau instituţionalizarea acestei materii. Pe de altă parte, au fost cei care pledau pentru implicarea profesorului împreună cu elevul în cunoaşterea la nivel uman a acestei realităţi: prin cărţi de memorii, prin vizitarea memorialelor, a monumentelor, prin întâlnirea cu foşti deţinuţi politici ş.a.m.d. Părerea mea este că, în mod evident, ar fi nevoie de ambele feluri de a vedea problema, dar că în nici un caz nu se poate renunţa la cel de-al doilea. Ar fi foarte grav dacă această materie s-ar transforma într-o „materie în plus”, de la care elevii să se bucure dacă pot chiuli sau la care pot copia. Cu atât mai mult cu cât noi insistăm ca această materie să fie cuprinsă în programa obligatorie, nu în cea opţională. Ar fi grav dacă am reuşi să birocratizăm suferinţa. Ar fi însă extrem de important dacă am reuşi să îi facem pe copii să înţeleagă nu numai ce a fost, ci şi în ce măsură ceea ce s-a întâmplat continuă să ne determine viaţa, continuând să împiedice funcţionarea instituţiilor statului de drept, care nu au reuşit să se refacă după ce fuseseră într-un mod sistematic deconstruite. E destul să vedeţi în Memorial, de exemplu, sala despre Academie sau sala despre Biserică. E vorba de două instituţii care au fost fărâmiţate, după care unele bucăţi au fost distruse, iar altele înlocuite. (În acest sens, foarte mulţi – fac o paranteză – critică statuia lui Maniu realizată de Mircea Spătaru în Piaţa Palatului din Bucureşti. Mie mi se pare, dimpotrivă, extraordinară prin ideea pe care o materializează. Este un corp omenesc făcut din bucăţi, bucăţile în care fusese spart, distrus, iar acum se încearcă refacerea.) Acesta e stadiul în care ne aflăm şi noi acum: încercăm să facem nişte instituţii să funcţioneze şi nu reuşim, pe de o parte din lipsă de profesionalism, iar pe de altă parte pentru că adevăraţii specialişti sunt specialiştii în dezinformare, care se află încă pe poziţii suficient de importante ca să reuşească să pună beţe în roate. E destul să dăm un exemplu din ultimul an, cel al declarării C.N.S.A.S. ca neconstituţional, după ce funcţionase nouă ani, mai bine sau mai rău, dar după aceea din ce în ce mai bine, având în tot acest timp certificarea că e constituţional (orice instituţie trece înainte pe la Curtea Constituţională). Ei bine, aceeaşi Curte Constituţională l-a declarat acum neconstituţional şi l-a interzis, practic, în momentul în care C.N.S.A.S. anunţase că vor fi luate în discuţie dosarele magistraţilor. Ceva mai strigător la cer nu poate să existe, ceva mai evident ca intervenţie în mersul normal al societăţii a forţelor vechii societăţi, încă plasate destul de bine ca să poată bloca lucrurile.
Am simplificat enorm rezumând ce am vorbit noi aici. Aş vrea, în măsura în care vreţi să adăugaţi ceva, să mai punctăm lucrurile. Şi aş mai vrea ceva: să fie clar că noi vrem să rămânem în legătură cu dumneavoastră şi, în măsura în care aveţi idei şi vreţi să ne propuneţi proiecte, noi suntem gata să vă sprijinim din toate punctele de vedere. Dacă e vorba de finanţare, vom ajuta încercând să vorbim cu alte fundaţii mai bogate care ar fi interesate să acorde sprijin, iar dacă este vorba de documentare punându-vă la dispoziţie toată expertiza noastră şi toată voinţa noastră de a schimba lucrurie. Şi asta nu numai în legătură cu represiunea comunistă care este tema acestui memorial.
Problema Istoriei – şi îi sunt foarte recunoscătoare domnului profesor care a ridicat această problemă: a diminuării importanţei istoriei în general – mi se pare gravă. Mi se pare la fel de grav că elevii nu mai ştiu nimic nici de perioada interbelică, nici de primul război mondial, iar despre Mihai Viteazul ştiu ce ştiu mai degrabă din filmele lui Sergiu Nicolaescu. Deci, vă stăm la dispoziţie pentru a colabora în continuare. Colaborarea pe care v-am propus-o noi, care este cea mai la îndemână, dar, în acelaşi timp, cea mai urgentă, este cea a istoriei orale. Istoria orală va putea deveni un argument inclusiv în lecţiile dvs. viitoare şi, în acest sens, dincolo de înregistrarea propriu-zisă, se poate afla cartea de istorie orală, pentru editarea căreia vă stăm la dispoziţie. Profesorii care s-au înscris pentru istorie orală vor primi, împreună cu diploma de participare, şi cărţi de istorie orală (inclusiv ultima noastră carte, mărturia Aristinei Pop, Să trăiască partizanii până vin americanii, ca să vedeţi cât de interesantă poate deveni întâlnirea cu un om care a trăit un destin teribil, deosebit).
La ora actuală numărul cărţilor despre comunism – despre istoria comunismului şi despre represiune – începe să fie tot mai numeros, ceea ce e foarte bine. Noi am început să publicăm cărţi pe această temă în momentul în care nu exista nimic. Unele dintre aceste cărţi sunt deja epuizate. Unele mai există şi sunt extrem de importante. De exemplu, cartea „Courtois la Sighet”, care conţine toate conferinţele, mai puţin cea de anul acesta, este o viziune asupra istoriei comunismului. În acest sens, aş vrea să-i spun doamnei profesoare care zicea ieri că istoria nu se face cu conferinţe: sigur că nu se face cu conferinţe, dar noi n-am venit aici să desfăşurăm programa şcolară şi în niciun caz să facem un manual, cum spunea altcineva. Ne-am gândit că e bine să ne întâlnim şi să ascultăm câţiva specialişti, pentru că întotdeauna ceea ce transmiţi mai departe trebuie să fie doar o mică parte din ceea ce ştii, iar crearea unui orizont infinit mai larg decât va încăpea în cărţile de şcoală şi în lecţiile dumneavoastră mi se pare esenţială pentru felul în care veţi reuşi să-i convingeţi şi să le transmiteţi ceva elevilor dumneavoastră. Bineînţeles că atractivitatea istoriei depinde şi de cărţile din biblioteci. Ştiu că nu mai există bani pentru bibliotecile şcolilor, ceea ce este revoltător. Eu îmi amintesc, ca elev, cât de importantă a fost pentru mine biblioteca şcolii, bibliotecara la care mă duceam zilnic era aproape mai importantă decât profesorii, pentru că mă lăsa să umblu în rafturi şi să citesc. Faptul că azi bibliotecile şcolare nu mai reuşesc să ţină pasul cu cărţile care apar este şi el unul dintre motivele catastrofelor din învăţământ. Iar acum vă dau cuvântul şi cred că ne va face tuturor plăcere să ascultăm nişte concluzii venite şi din partea dvs., profesori şi elevi deopotrivă.
Prof. Diana Barbu (Măneciu, Prahova): Vreau să spun doar câteva cuvinte. Fac parte dintr-o generaţie care a terminat Facultatea de Istorie în 1990, iar până atunci ni se repeta aproape cu obstinaţie: „O să fie vai şi amar de capul vostru când veţi termina studiile, veţi vedea că o să vă dea repartiţie la Sighetu Marmaţiei. Ce poate fi mai rău decât acolo?“. Pentru că am avut şansa să particip la aceste lucrări, pot să spun că Sighetu Marmaţiei nu mai reprezintă pentru mine, nici pe departe, acea sperietoare din anii tinereţii. Dimpotrivă, este un oraş încărcat cu istorie şi cred că plec de aici îmbogăţită sufleteşte cu multe date noi, cu ideile pe care le voi pune în aplicare, şi pentru aceasta rămân recunoscătoare conferenţiarilor, colegilor şi elevilor noştri. Deci, Sighetu Marmaţiei este cu totul altceva decât mi s-a spus şi sunt fericită să constat această diferenţă.
Prof. Elena Preda (Piatra Neamţ): Eu nu mă simt nicidecum în stare să dau o replică, dar să nu credeţi că pentru mine conferinţele nu sunt importante. Dimpotrivă. Însă eu am înţeles că venirea noastră aici era o cale de a ne organiza oarecum să predăm orele de istorie a comunismului sau de istorie a represiunii comuniste şi, de aceea, am încercat să fiu cât de pragmatică am putut, să găsesc acea cale. Bineînţeles că întâlnirile noastre şi toate întâlnirile colegilor mei din judeţ au la bază acest discurs. Din păcate, am pierdut foarte multă vreme. Avem totuşi 19 ani după Revoluţie şi rămânem la stadiul de discurs. Aici este durerea mea. Eu am învăţat în aceste şapte zile poate cât n-am reuşit să învăţ în 18 ani. Deci, mulţumirea noastră este enormă pentru participarea la conferinţe şi le datorez foarte mult domnilor profesori care au conferenţiat. Însă aceasta a fost ideea mea de ieri: să găsim calea şi cadrul, pentru că, fără acest cadru, nu putem să ne organizăm în nici un fel.
Ana Blandiana: Nici nu am înţeles altfel, nu vă faceţi nici un fel de problemă. Am vrut doar să creăm un cadru cât mai larg de gândire. În ceea ce priveşte organizarea concretă, ceea ce facem este să strângem idei, pe care să putem insista ulterior. Pentru că, este clar: prin lipsa unui reprezentant al Ministerului Educaţiei, prin lipsa unui reprezentant de care să depindă ceva, dialogul cu Ministerul este întrerupt. Cum se întâmplă la noi, lucrurile vor fi sau nu vor fi impuse mai „de deasupra”. Există şansa (şi-mi dau seama că nu este „politic” ce spun!) ca această atmosferă preelectorală efervescentă să-i facă pe oamenii politici să facă gestul introducerii „Istoriei Represiunii” în programa obligatorie, pur şi simplu ca să „arate bine”. Dacă această hotărâre s-ar lua, discuţiile noastre vor fi contribuit cu ceva, şi atunci sigur că metodele concrete de organizare pe care le-aţi descris vor începe să funcţioneze.
Elena Preda: Aş vrea să închei cu o constatare. Aş vrea să plecăm de aici şi cu o altă idee, anume că totuşi profesorii de istorie predau de pe acum Istoria comunismului, aşa fracturat, cum se poate, dar o predau… Deci, oricum, nu începem de la zero. Apoi, vom avea posibilitatea de a lărgi sfera informării tinerilor.
Ana Blandiana: Câte ore de istorie sunt pe săptămână?
Elena Preda: Depinde de profil, cum s-a spus şi ieri: începând de la o oră la clasele V-VII şi două ore la clasa a VIII-a şi la clasele IX-XII, dacă este profil uman.
Ana Blandiana: Şi câte ore de „Istoria Represiunii”?
Elena Preda: Noi, ca profesori, avem posibilitatea de a personaliza oarecum programa şcolară, adică putem să acordăm mai multe ore unei teme în detrimentul altora. Putem face, de exemplu, şi patru ore pe tema aceasta, şi trei sau cinci; depinde de felul cum ne dozăm orele pe toată durata cursului.
Ana Blandiana: Mi se pare dramatică şi împuţinarea orelor de istorie generală. Părerea mea e că dacă nu ştim cine suntem – şi nu avem cum să ştim cine suntem dacă nu ştim de unde venim şi cum am ajuns aici – ce putem spera de la viitoarele generaţii, care se informează pe Google şi se uită la televizor la VIP-uri? VIP înseamnă very important person. Ele nu reprezintă nimic ca valoare în niciun domeniu şi, totuşi, ele influenţează cel mai tare viaţa societăţii prin formarea tinerilor. Şi asta pentru că vin pe un fond gol, pe o adevărată spălare a creierului datorită scoaterii din şcoli sau transformării Istoriei într-o dexteritate.
Thierry Wolton: Aş dori să spun un lucru mai detaliat faţă de ce am spus ieri. Problema esenţială este cea privind obiectivitatea. Nu cred în obiectivitate din punct de vedere ştiinţific. Istoria este făcută de oameni şi este scrisă tot de oameni. În momentul în care există o intervenţie umană nu mai putem vorbi despre obiectivitate, deoarece fiecare are punctul său de vedere. În numele obiectivităţii, am putea să spunem că, da!, crimele comunismului sunt teribile. Hai să ne gândim la Inchiziţie. Ştiţi câţi oameni au murit din cauza Inchiziţiei? Sunt sigur că nimeni nu ştie în această sală. În cinci secole, doar 5.000. Acesta este numărul de oameni pe care Stalin îi omora doar într-o singură zi. În numele obiectivităţii putem să cădem într-o capcană infernală. Putem să spunem: „Iată victimele comunismului!” Dar gândiţi-vă la victimele nazismului. Trebuie să ne gândim că victimele nu „se compensează“. Deci, nu există, în cele din urmă, o concurenţă între victimele comunismului şi cele ale nazismului. Vă spun cu sinceritate, dat fiind că şi eu sunt profesor şi predau într-o şcoală destul de prestigioasă din Franţa, că nu există obiectivitate. Elevilor mei le spun: eu vă ofer punctul meu de vedere, nu vă ofer un punct de vedere obiectiv. Fiind la bază anticomunist – şi sunt mândru de asta –, istoria pe care o predau, Istoria Războiului Rece, este o istorie a anticomunismului. Problema cu care mă întâlnesc atunci când predau este că tinerii cărora le predau, care au douăzeci, douăzeci şi ceva de ani, ştiu faptul că în teorie comunismul este rău, dar nu cunosc acest rău în detaliu. Dar în momentul în care le ofer anumite detalii, văd cum li se măresc ochii. În ceea ce priveşte istoria comunismului, problema nu este subiectivitatea sau obiectivitatea, deoarece lucrurile sunt într-atât de teribile, încât deja nu mai este nevoie de obiectivitate. Cei care vor fi apărătorii ideii de obiectivitate sunt oameni care au ceva de ascuns. Am un singur sfat să vă dau: nu vă lăsaţi prinşi de această capcană, pentru că veţi fi pierduţi. Voi veţi fi cei care pierdeţi, dar, în acelaşi timp, şi adevărul va avea de pierdut.
Stéphane Courtois: Continuăm discuţia de ieri. Aş dori să atrag atenţia asupra unui subiect pe care l-am abordat ieri, şi anume problema istoriei contemporane. Pentru a vă arăta în ce măsură putem să intrăm într-o fază de regresie a adevărului istoric, în Franţa, în anii ’50-’60, istoria contemporană se oprea după 1918 şi, deseori, nici nu se aborda al doilea război mondial. A existat o adevărată bătălie ca al doilea război mondial să fie inclus în programă. Acum 7-8 ani, la un anticar, am găsit însă un manual de la începutul lui 1940, manual semnat de cei doi mari istorici francezi care au făcut istoria Franţei începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, Albert Malet şi Jules Isaac. Spre stupoarea mea totală, cartea fusese editată în Franţa în 1940 şi am aflat că aceasta trata istoria până la sfârşitul anului 1939, iar ultimele ei pagini erau consacrate totalitarismului. Ni se spune azi că totalitarismul este o idee a Războiului Rece. Nu e deloc aşa. Într-un manual şcolar oficial din 1940 exista deja un capitol special despre totalitarism şi, în plus, o pagină consacrată lui Marx, o pagină lui Hitler, una lui Mussolini şi încă una lui Lenin şi Stalin. După război n-am mai apucat să vorbim despre asta. Este uimitor să vedem cum apar fenomenele de regresie, care cred că se datorează unei temeri a societăţii de a aborda anumite probleme, şi este clar că, în cazul francez, puterea enormă a Partidului Comunist Francez de după război a făcut să nu se mai pună problema în felul acesta. Revin la ce spuneam ieri că, într-adevăr, este o bătălie, dar să nu ne înşelăm: este o bătălie intelectuală. Bineînţeles că pot exista mize politice, dar, în primul rând, este o luptă intelectuală. Nu voi prelua decât exemplul Cărţii negre a comunismului. Mulţi dintre colegii mei istorici au considerat că noi am făcut un lucru politic în Cartea neagră. Bineînţeles că nu e aşa. Eu nu m-am exprimat politic, nu fac parte din nici un partid politic, iar Cartea neagră a comunismului nu a fost altceva decât rodul unei lupte intelectuale. Problema este că această carte a provocat o dezbatere politică pentru că punea probleme politice. Dar aceasta nu e problema istoricului. Problema istoricului este de a stabili adevăruri istorice care să se sprijine pe o documentare de necontestat şi asta e tot. Dacă există persoane pe care le deranjează acest lucru, asta nu e problema istoricului. Ana Blandiana are dreptate să sublinieze că odată cu noile media, istoricul este confruntat cu probleme inedite. Eşti istoric, lucrezi cinci ani pentru a pregăti o carte foarte serioasă şi, în momentul în care o publici, apare o persoană la televizor care vorbeşte de rău despre cartea ta, fiind ascultat de 500 milioane de persoane. Asta chiar este o problemă. Deci, un alt loc al bătăliei este terenul media. Cei care vorbesc de rău despre cartea ta în media, cum spunea preşedintele Mao la un moment dat, ridică o piatră mare care va cădea pe picioare. Domnul Romulus Rusan, care ne-a arătat o versiune românească a cărticelei roşii a lui Mao, ar putea să găsească citatul. În cazul Cărţii negre a comunismului, ziarul „Le Monde”, cotidianul francez cel mai cunoscut, a publicat un articol contra volumului cu trei săptămâni înainte ca aceasta să intre în librării, iar după ce această carte a apărut, într-o joi de dimineaţă, „Le Monde” a mai publicat sâmbăta următoare încă două cronici negative. Ziaristul care a făcut recenzia cărţii se afla în provincie şi lucrase toată ziua pentru a acoperi un proces important; primise cartea de 900 de pagini la ora 7 seara, iar la 7 dimineaţa trebuia să trimită articolul. Iată cât de serios este acest lucru. Ziarul Le Monde a considerat că, prin aceste două pagini, cartea noastră va fi ucisă. În fapt, s-a produs exact situaţia inversă: toată lumea a crezut că, dacă „Le Monde” atacă atât de vehement cartea, înseamnă că trebuie să fie ceva interesant în ea. Ca rezultat, toată media s-au ocupat de această carte. Nici unul din aceste lucruri nu fusese prevăzut. După trei zile, nu mai existau cărţi în librării. Nici măcar editorul nu prevăzuse acest fenomen. Bineînţeles că, din moment ce în Franţa a existat o întreagă bătălie în jurul acestei cărţi, inclusiv în Parlament, atunci şi străinii au început să fie interesaţi. Afacerile sunt afaceri. Editorii străini, când văd că în Franţa se produce o asemenea dezbatere pe marginea unei cărţi, sunt şi ei interesaţi să o traducă. Deci, nu trebuie să fim naivi.
Suntem istorici, muncim foarte serios pe bază de documente, dar în bătălia intelectuală generală nu trebuie să ezităm să utilizăm orice mijloc, inclusiv media. Nu trebuie să ezităm să mergem la mass-media, chiar dacă este uneori dificil, pentru că trebuie să învăţăm să vorbim la televizor. Dacă mergi la televizor, trebuie să ştii că nu poţi să spui mai mult de două idei. Deci, nu trebuie să ne înşelăm, trebuie să alegem acel discurs care va ţine două minute pentru că altfel suntem pierduţi. Acesta este motivul pentru care am avut multe probleme cu colegii. Mulţi dintre ei au stăpânit media pentru foarte mult timp. Noi suntem mari intelectuali, iar ei sunt mici jurnalişti. Dar ceea ce se întâmplă acum este că informaţia trece prin intermediul jurnaliştilor. Apariţia la televizor timp de 5 minute are un efect mult mai mare decât o carte care ar fi publicată. Aşadar, nu trebuie să dispreţuim media, dar nici să ne ferim de ea. Trebuie să învăţăm să o utilizăm. Politicienii ştiu deja să o folosească. De ce să nu facă şi istoricii la fel?
Din ’92, de când am fost la Moscova şi am început să public arhivele de acolo referitoare la Partidul Comunist Francez (spre exemplu, despre negocierile dintre P.C.F. şi nazişti, în vara lui 1940, la Paris), iar apoi după ce am publicat în 1997 Cartea neagră a comunismului, lupta a fost tot timpul foarte dură şi n-a încetat nicio zi. Comuniştii au încercat prin toate mijloacele să mă distrugă. Asta se întâmplă mereu: sunt tăiaţi banii pentru publicaţiile noastre, centrul nostru de cercetare este separat de centrul naţional etc. Dar eu sunt satisfăcut, pentru că observ că acei oameni, care sunt împotriva mea, nu pot să mă atace decât pe teren administrativ, nu şi intelectual.
Strategic vorbind, ei au pierdut deja bătălia pe teren intelectual. Acum trebuie să fie bătuţi până la capăt; este, într-un fel, o bătălie ca cea de la Verdun. Trebuie să avansezi din tranşee în tranşee. Aici, însă, intervine alegerea personală. Unii sunt pregătiţi să se angajeze într-o astfel de bătălie, iar alţii nu. Nu putem obliga pe nimeni să ducă o astfel de luptă – este o chestiune personală, care ţine de conştiinţă. Dar, bineînţeles, această bătălie intelectuală se conjugă cu lupta civică, pentru că o ţară nu poate să nu se sprijine pe un minimum de adevăr istoric în ceea ce priveşte propria ei identitate. Ştiţi prea bine că o persoană care devine amnezică nu mai ştie cine este, îşi pierde identitatea. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul colectivităţilor. Iar pentru a împiedica acest lucru trebuie să ne folosim de istorie şi de memorie. Dacă printre dumneavoastră există persoane care doresc să se angajeze în această luptă, aş fi foarte bucuros, mai ales având în vedere că lupta este internaţională. Reţelele comunismului erau internaţionale şi, în mare măsură, rămân internaţionale, ştiu bine acest lucru. De exemplu, în 1994 am aflat că exista o legătură clară între reţelele comuniste de la Paris şi responsabilii de la Moscova, pentru a mă împiedica să intru în arhivele sovietice şi, de altfel, din acel an nici nu m-am mai întors la Moscova pentru că adunasem deja o cantitate impresionantă de documente şi observasem cum climatul devenise maladiv. Vă amintesc că unul dintre principalii istorici antisovietici ruşi, Viktor Petrovici Danilov, mare specialist în istoria ţăranilor şi, prin urmare, al represiunii feroce împotriva ţăranilor în Uniunea Sovietică, care conducea lucrări importante după 1989, a fost găsit cu capul zdrobit în scara blocului unde locuia, acum câţiva ani. V-am trimis în sală, ca să-l citiţi, un articol publicat în „Le Figaro” de Vladimir Putin şi răspunsul pe care l-am dat noi în acelaşi ziar. Regret că domnul Putin n-a răspuns criticilor noastre şi nu ştiu dacă în momentul de faţă aş obţine o viză pentru a merge în Rusia. Putin a răspuns în alt fel: a trimis o deputată din partidul Rodina, istoric de profesie, care a venit să ne explice nouă, în Franţa, că n-am înţeles nimic din toată istoria U.R.S.S. Ea tocmai a publicat o carte a cărei prefaţă e semnată de doi istorici francezi şi doreşte să trăiască la Paris pentru a crea un Centru Cultural Rus cu scopul de a ne arăta nouă adevărata istorie a U.R.S.S. Evident, nu e vorba de petrodolari, ci de petroruble! Deci, iată, lupta este internaţională, şi noi nu suntem decât o armată pe acest front mare al luptei intelectuale în plan internaţional. Am arătat de asemenea un articol mare apărut recent sub semnătura unui român, extrem de violent împotriva lui Paul Goma, în care acesta este tratat ca antisemit ş.a.m.d. Aşadar, fiţi atenţi, pentru că în bătălia lor internaţională comuniştii utilizează şi manipulează chestiunea Holocaustului, obiectivul lor fiind foarte clar, realizat într-un mod diversionist: cu cât vom vorbi mai mult despre crimele nazismului, cu atât vom vorbi mai puţin despre crimele comunismului. Trebuie să mă opresc aici. Dar, nu fiţi naivi! Comuniştii nu sunt naivi. Ei sunt extrem de competenţi în acest tip de luptă; bătălia ideologică e specialitatea lor. Noi nu facem luptă ideologică, noi facem luptă intelectuală, dar, bineînţeles, în faţa publicului, separaţia între cele două tipuri de luptă este foarte greu de făcut.
Ana Blandiana: Îi mulţumesc şi îi mulţumim domnului Courtois, nu numai pentru ce a spus aici, ci şi pentru faptul că el conduce şi că dă prestigiul numelui său Şcolii de Vară de la Sighet de nouă ani. De nouă ani revine în fiecare vară, fără să aibă nimic de câştigat din această oboseală şi din această călătorie care îi întrerupe lucrul – are, de altfel, un program draconic, ştiu după cât de greu este de găsit la telefon! – şi totuşi o face, pentru că în felul acesta, cred eu, are sentimentul că este în legătură cu substanţa vie a domeniului în care este specialist: istoria comunismului.
Scrisoarea adresată domnului ministru Cristian Adomniţei, Ministrul Educaţiei pentru introducerea studiului istoriei represiunii comuniste ca materie obligatorie în programa şcolară şi răspunsul Ministerului Educaţiei
Din Şcoala Memoriei 2008, prelegeri şi discuţii de la a XI-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet (14-21 iulie 2008), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2009
