Cassian Maria Spiridon (Iaşi)
IAŞI, 14 DECEMBRIE 1989, ÎNCEPUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE
Naşterea şi dezvoltarea mişcării
Ca şi în 1848, şi de această dată începutul revoluţiei la români a avut loc tot în Moldova, la Iaşi. E adevărat, nu la fel de plină de succes ca atunci, dar, indiferent de evoluţia evenimentelor, semnalul Revoluţiei Române de aici a pornit.
În toamna anului 1989, împreună cu prietenii ne uitam cum marele imperiu al comunismului se destramă. Unul câte unul, bastioanele inexpugnabile (aşa păreau, cel puţin, pe atunci) sunt spulberate, de parcă nici n-ar fi existat. Gorbaciov nu ştia cum să salveze ultimul imperiu mondial, lăsat moştenire de la tătucul Petru, lărgit în urma „fericitului“ tratat Ribbentrop-Molotov. Drept urmare, apela la perestroika şi glasnost şi alte vocabule magice, bune de păcălit inimile naive ale occidentalilor.
Se părea că, pe cât de convenabile erau occidentalilor intenţiile gorbacioviste de reaşezare şi, cum cu insistenţă se afirma în marea ţară „pretenă“, de restructurare (în înţelesul în care se încerca până nu de mult, la noi, adică la modul farfuridian), pe atât de incomode păreau a fi pentru sateliţii comunismului victorios la oraşe şi sate.
În timp ce noi ne aflam într-o stare de cretinism politic şi paralizie socială (graţie activiştilor de partid şi de stat şi a vigilentei noastre Securităţi), transformaţi, conform visului de aur al comunismului, în simple unelte de muncă, e drept cuvântătoare, peste Prut, în aripa însângerată, ruptă din trupul României „de geniul clarvăzător al popoarelor“, Stalin, în multpătimita Basarabie, sentimentul naţional îşi afirma cu nestăvilită şi incredibilă vigoare dreptul la fiinţă. Astfel, în august 1989, limba şi grafia latină îşi reintră în drepturi, după mai bine de patruzeci de ani de lumină siberiană. Frontul Popular din Moldova era organizaţia care reuşise să coaguleze toate forţele naţionale întru afirmarea fiinţei româneşti împotriva unui imperiu cu o mentalitate tipic medievală.
Revista „Literatura şi Arta“, pe care împreună cu prietenii ajunsesem să o multiplicăm, bineînţeles pe ascuns, era citită de noi toţi cu înfrigurare, la fel cum erau urmărite programele de televiziune din Basarabia. Pe atunci erau singurele ferestre deschise pentru noi, către lume. Astfel s-a născut în noi ideea unui Front Popular Român, despre care la început vorbeam jumătate în glumă, jumătate în serios şi uneori chiar deschis, cu lumea. Între timp, la Chişinău, pe 10 noiembrie 1989 au avut loc lupte pe străzi, baricade, răniţi, arestări… Lovitura de berbec a valului revoluţionar românesc se apropia vertiginos de, aparent, amorţita noastră societate.
Marele zid chinezesc al comunismului din Berlin – despre care, la a patruzecea aniversare a RDG, Honecker îl visa încă multe decenii inexpugnabil – era spart şi bucăţile din el împrăştiate în toată Europa; în Ungaria la fel, în Cehoslovacia, nu mai vorbim de Polonia. Peste tot comunismul îşi demonstra falimentul nerecunoscut decenii, fiind apărat de tancul sovietic.
În România, „geniul Carpaţilor“ era hotărât chiar şi singur să apere valorile umaniste ale comunismului, cu orice risc, fiind gata să intervină,
de-ar fi fost după el, în ţările vecine pentru a restabili „ordinea“. Congresul XIV, la care mulţi încă se mai iluzionau că va avea loc o cât de mică schimbare, n-a făcut decât să realeagă în unanimitate „pe cel mai iubit fiu“. Totul părea de neclintit.
Omul nr. 1 în structura noastră conspirativă, mă refer la Ştefan Prutianu, economist pe atunci la CCSITUMP Iaşi, s-a gândit că, pentru asigurarea maximei siguranţe de acţiune, fiecare dintre noi să se adreseze verbal la trei oameni de absolută încredere, care la rândul lor vor face la fel şi, în progresie geometrică, într-un timp foarte scurt s-ar fi putut contacta şi racola întreaga populaţie a oraşului şi nu numai. Fiecare dintre noi ar fi trebuit să vorbească pentru convocare la acţiune în numele Frontului Popular Român. Pentru abaterea atenţiei de la adevăraţii organizatori, Prutianu a propus să răspândim ideea că în fruntea acţiunii s-ar afla un grup de universitari. Eram singurul, în afară de el, care ştiam adevărul. Astfel, prin forţa împrejurărilor, am devenit al doilea în structura organizatorică de luptă împotriva dictaturii comuniste.
Toate acestea se întâmplau în partea a doua a lui noiembrie ’89. În vremea aceea lucram ca inginer, tot la CCSITUMP Iaşi. Printre primii cu care am luat legătura au fost poeţii Aurel Ştefanachi şi Nicolae Panaite. Cunoscuţi bine de Securitate, care-i şi vizitase pentru percheziţii de câteva ori. Ei îmi propuneau să dăm curs unei scrisori de protest către „Europa liberă“. Eram de acord, dar în acelaşi timp consideram că nu aceasta este soluţia viabilă pentru răsturnarea unei dictaturi atât de feroce cum este cea comunistă, înfiptă ca pentru vecie în cea mai anticomunistă, structural vorbind, ţară din Europa. Au fost de acord să militeze imediat în numele Frontului Popular Român, pentru organizarea mitingului din 14 decembrie 1898, orele 16,00, Piaţa Unirii Iaşi. Le-am spus, cum era şi normal, respectând legile conspirativităţii, că în frunte s-ar afla un grup de universitari; abia după ce am ieşit din puşcărie au aflat adevărul. În Bucureşti am contactat, în afară de Ghighi Bejan, printre alţi scriitori, şi pe Florin Iaru, care urma să ne asigure legătura cu Europa liberă, în momentul în care ar fi urmat, cum era şi de aşteptat, arestările şi aceasta numai în scopul şi cu speranţa că nu vom fi daţi în scurt timp dispăruţi; sistemul de lucru al Securităţii fiind bine cunoscut. În scurt timp s-au format câteva ramuri puternice cu activităţi distincte. Ionel Săcăleanu, inginer la CCSITUMP, pe atunci, proaspăt căsătorit, îşi avea ramificaţia, printre altele, la Paşcani, Focşani. Pe ramura domnului Morariu Georgel, inginer la CCSITUMP – fraţii Stoica (ingineri amândoi) au acţionat în direcţia executării şi difuzării manifestelor, care în preajma zilei de 14 dec. ’89 împânziseră întreg oraşul – a fost una din ramificaţiile pe care Securitatea n-a reuşit nicicum s-o depisteze.
La Nicolina, Titi Iacob, liderul mişcării din februarie ’87, care era, practic, în structura noastră, al treilea om ca importanţă, avea, la rându-i, o ramificaţie foarte puternică. Tot în această ramificaţie acţiona şi Petrică Duşa, inginer la Nicolina. Ramificaţii aveam şi la Vaslui, Botoşani, practic în toată Moldova, nu numai la Bucureşti.
Cei convocaţi în Piaţa Unirii din Iaşi, pe 14 decembrie ’89 orele 16, ar fi trebuit să aibă asupra lor un înscris cu poezia „Un răsunet“ (Deşteaptă-te, române!) a lui Andrei Mureşanu şi o lumânare ce urma să fie aprinsă în momentul oportun. La umbra statuii lui Cuza ar fi urmat să ia cuvântul câţiva dintre noi şi anume: Prutianu ar fi trecut în revistă situaţia dezastruoasă a economiei româneşti, Titi Iacob ar fi prezentat situaţia muncitorilor, nivelul de trai extrem de scăzut etc., eu ar fi trebuit să vorbesc, printre altele, despre genocidul cultural impus de dictatura comunistă. În jur de şase vorbitori, din diverse domenii, ar fi vorbit mulţimii. În tot acest timp s-ar fi strigat lozinci, gen: „Jos dictatura!“, „Jos comunismul! “, „Vrem democraţie“, „Vrem libertate“ etc. În final, în ideea solidarizării şi afirmării că nu suntem singuri, aşa cum îşi dorea atât de mult regimul, ne-am fi prins de mână într-o mare horă a unităţii de simţire şi ideal (unitate ce atunci exista, nu ca acum), am fi aprins lumânări şi am fi cântat ceea ce după 22 decembrie ’89 a devenit Imnul Naţional, „Deşteaptă-te, române“.
* * *
Când putem spune că o acţiune de masă are un caracter revoluţionar? Când putem declara că un miting a avut scopuri declarat revoluţionare? Sigur, atunci când mişcarea respectivă îşi propune scopuri primordial politice, când revendicările sunt cu trimitere clară la obţinerea unor drepturi, altele decât cele strict sindicale.
În 1977 minerii din Valea Jiului s-au revoltat. Ce-au cerut în primul rând? Drepturi mai mult cu caracter sindical, majorări de salarii, asigurarea cu necesarul de alimente şi alte bunuri etc. În februarie ’87 la Iaşi cei de la Nicolina s-au revoltat în primul rând pentru eliminarea măsurilor drastice de micşorare a salariilor; studenţii ieşeni, tot în acea vreme, cereau: apă, lumină, căldură. La Braşov, în noiembrie acelaşi an, revolta a pornit tot de la neplata salariilor. Cereau în final şi căderea comunismului şi a dictaturii.
Dar, poate singura mişcare gândită ca acţiune strict revoluţionară, prin care se cerea înlăturarea orânduirii socialiste şi câştigarea, în primul rând, a unor drepturi politice, a fost acţiunea eşuată de la Iaşi. Totodată, să nu uităm că, dacă toate revoltele anticomunsite, aproape fără excepţie, au avut un caracter practic spontan, la Iaşi totul a fost gândit, organizat şi stabilit.
Structura noastră organizatorică a avut la bază legile conspirativităţii, legi puţin cunoscute de majoritatea celor implicaţi, mai toţi fiind de o naivitate nesfârşită faţă de tehnicile extrem de sofisticate şi bine puse la punct ale aparatului de opresiune, adus la perfecţiune de comunişti. Sistemul de informatori, de meseriaşi ai delaţiunii, pe care nici la ora actuală nu-l avem denunţat, nu avem listele cu cei care ne raportau orice intenţie sau gând, altul decât cel cu aprobare, a funcţionat atunci, să recunoaştem, perfect. Nu-i mai puţin adevărat că riposta pregătită de „îngerii“ păzitori ai comunismului pentru ziua de 14 a depăşit imaginaţia noastră. Oricum, marea concentrare de forţe sublinia frica, cumplita frică a stăpânirii de atunci. Simţeau cum bolovanul Libertăţii se apropie, rostogolindu-se cu mare vuiet şi ştiau că indiferent de ce ar face vor fi striviţi. Se apropiase, pentru marea puşcărie, pentru uriaşul lagăr numit Republica Socialistă România, ziua libertăţii.
Filmul zilei de 14 decembrie 1989
Voi trece în revistă ziua de 14 decembrie 1989, o zi începută obişnuit, cu prezentarea la Institut, cu câteva minute înainte de fatidica oră 7 şi 30 de minute, oră după care uşa de la intrare era închisă. Nefericiţii întârziaţi erau duşi de şeful personalului la directorul Berlea, pentru primirea perdafului de rigoare. Evitam, pe cât posibil, avantajele acestui „dialog“ matinal cu directorul. Odată intrat şi condica semnată, condiţia esenţială pentru a fi considerat prezent şi la timp ajuns, mi-am reluat activitatea cea de toate zilele. Abia finalizasem o lucrare de cercetare privind placarea cu bronz a bucşelor (o adevărată aventură, ţinând cont de „înalta“ dotare tehnică) şi mă apucam de lansarea unei lucrări privind ambutisarea hidrostatică a unor repere de la „Avioane“ Bacău. Totul părea de o normalitate aproape nefirească. După ora 8 a venit Tiron Ionela, ingineră de la alt colectiv, îngrijorată dar nu lipsită de fermitate, până aici totu-i în regulă; nu era prima dată când venea la mine. Mă întreabă, aproape în şoaptă, dacă ştiu de existenţa „Dinamoviadei“. Răspund nu, dar că nu mă miră. Îmi spune că au ajuns la urechile ei nişte zvonuri şi îmi impută că nu ştie nimic despre acţiunea din Piaţa Unirii, bănuind că aş şti mai mult decât las să se creadă. În general, pe cei din CCSITUMP am evitat să-i contactez pentru racolare, considerând ca pe o lege a conspirativităţii că e preferabil să afle din exterior despre acţiune. Am negat. I-am propus totuşi să vină în piaţă la ora H. A rămas îngrijorată şi mi-a descris cum era piaţa dimineaţă, când a plecat spre slujbă, ocupată de păstrătorii liniştii noastre, de atunci.
Prima arestare
Ionel Săcăleanu, aflat la o planşetă în spatele meu, părea foarte îngrijorat. Profitând de un moment în care am rămas singur, Săcăleanu mă abordează şi, în şoaptă, îmi dă vestea că deja primul dintre noi a fost arestat.
Era vorba de Vasile Vicol, inginer la un colectiv de proiectare al CCSITUMP Iaşi, găzduit în corpul administrativ al CUG Iaşi. Pe 11 decembrie ’89 m-am întâlnit, în timpul dimineţii, pe scările institutului cu Vasile Vicol, ne-am salutat. Acesta, preocupat, mi-a spus: „Uite ce-a făcut Vlădeanu (economist la fabrica metalurgică a CUG-ului): a dat telefon lui Ciupercă şi i-a spus despre acţiunea din 14 decembrie. S-a dus şi la secretarul de partid din secţie şi la unul din securiştii Combinatului“. Pentru a-mi păstra conspirativitatea, l-am întrebat ce-i cu 14 decembrie şi, drept urmare, a schimbat vorba. Am înţeles că Prutianu îl racolase: lucru periculos pentru întreaga acţiune, ţinând cont de faptul că lucra la acelaşi etaj, în corpul administrativ şi ar fi fost uşor de deconspirat.
Vasile Vicol, un fervent susţinător al cauzei, fire deschisă şi comunicativă, fără, firesc, un exerciţiu al luptelor în ilegalitate, a depăşit pragul celor trei persoane. În secţia „turnătoria de fontă“ de la CUG – Iaşi, anunţase la nivel de atelier, încât aici, chiar şeful de secţie a făcut mobilizarea în masă pentru 14 decembrie . Unul din cei neinspirat racolaţi de Vasile Vicol a fost Vlădeanu Dorian (nepotul primului secretar de la Vaslui), care s-a considerat provocat – drept pentru care a declarat că: „Cine-i el? Un huligan, el, un om cu două facultăţi să sprijine stâlpii prin Piaţa Unirii!?“ şi, firesc, l-a turnat, pe unde a putut, pe Vicol. Aceasta nu l-a scutit să fie şi el anchetat, dar asta probabil pentru a fi acoperit în ochii lumii. Nu l-am întrebat niciodată de ce a făcut-o. E drept, pe stradă când mă vede mă evită; o urmă de ruşine tot mai are.
În dimineaţa zilei de 14 decembrie’89, în timp ce Prutianu, aflat în sala CTE, îşi puncta în agendă gândurile pe care să le spună în piaţă, doi indivizi îl căutau pe Vicol. I-au controlat fişetul în care îşi păstra documentaţia, i-au găsit înscrisuri cu „Un răsunet“ („Deşteaptă-te, române“). După finalizarea percheziţiei, l-au luat şi, până pe 22 decembrie la amiază, nimeni nu l-a mai văzut. Primul care l-a anchetat a fost maiorul Constantin Matei.
* * *
Odată arestat Vasile Vicol, era clar că am fost deconspiraţi, dar încă mai păstram speranţa că vom reuşi. Îl aşteptam pe Ştefan Prutianu să vină de sus, din corpul administrativ, şi să mergem la Nicolina, chipurile, pentru discuţii în vederea încheierii unui contract de proiectare-execuţie a unei prese hidrostatice. Înaintea lui a venit Petrică Duşa, inginer la Nicolina, om din structura noastră, „foarte interesat“ de a cunoaşte pe direct rezultatele cercetărilor noastre. La mine în birou, ca de obicei, era o permanentă forfotă. În sfârşit, am coborât cu Duşa la şeful de atelier, dl. inginer Ştefan Ungureanu, pentru discuţii. N-a durat mult şi a venit şi Prutianu. La despărţirea de dl. Ungureanu, acesta, în şoaptă, s-a arătat mirat şi îngrijorat de arestarea lui Vicol. Am ridicat din umeri, şi eu şi Prutianu. Ne-am învoit de la şeful de atelier şi am luat-o pe jos, către Nicolina. Se apropiau orele 12,00.
* * *
Am hotărât să mergem pe jos. Prilej de a discuta. Petrică Duşa ne-a povestit despre întâmplarea din Bucureşti, când în Gara de Nord a fost reţinut de securitate câteva ore, cu al său aspect părând suspect (vorba poetului), mai ales în preajma congresului XIV. După telefoane şi investigări la locul de muncă, şi asigurarea că într-adevăr se află în delegaţie, a fost eliberat. Bucureştiul fiind, cred că vă aduceţi aminte cu toţii, la acea vreme bine împodobit pe marile bulevarde cu un număr impresionant de miliţieni şi tipi în civil, cam din cinci în cinci metri. Tare sunt curios unde au dispărut acuma. Judecând după numărul civililor păzitori, salariaţi ai Securităţii, numai ei depăşeau cifra declarată acum, cum că ar fi fost 8.000 de cadre în acest serviciu.
După ce am trecut bariera veche din Nicolina, Duşa a ţinut să intrăm pe poarta principală şi nu pe una din cele laterale. Motivul, avea bilet de voie, intenţionat făcut pentru asigurarea unui alibi greu de contestat, bilet ce urma a fi vizat la întoarcere de cei de la poartă. La intrare se simţea că plutea ceva în aer. Am urcat la conducere, în vederea discutării trecerii, pe baza comenzii, la executarea contractului. După o jumătate de oră de discuţii, l-a care directorul n-a putut participa fiind ocupat cu pregătirea asigurării pazei în toate schimburile, cu ajutorul gărzilor patriotice echipate şi înarmate pentru intervenţii de orice fel, am coborât toţi trei pentru a vizita sectorul lui Petrică Duşa. În curte ne-am întâlnit cu Cornel Huţanu, securistul unităţii, inginer de profesie, ce mi-a fost coleg la Inventica şi o scurtă perioadă la CCSITUMP. Ne-am salutat, ne-am zâmbit, dar nu mi-aş fi închipuit atunci că ne vom vedea peste câteva zile în str. Triumfului nr. 6, la sediul Securităţii, eu fiind arestat, şi nici că tot el va fi trimis la Petrică Duşa, fostul lui coleg de facultate, pentru a-l ridica de la birou, în vederea anchetării. Dar viaţa a fost, şi de această dată, mult mai bogată în surprize decât o credeam noi.
Am străbătut fabrica cu intenţia declarată de a fi văzuţi de muncitori, şi să li se confirme, astfel, că vom fi în Piaţa Unirii la ora fixată.
Petrică Duşa ne-a prezentat, şi chiar a pus în funcţie, câteva din dispozitivele gândite de el şi fabricate în baza proiectelor lui, pentru a ne demonstra performanţele pe care le pot realiza. După, am urcat în biroul lui, unde a ţinut să bem un coniac. Şi eu şi Prutianu am servit câte puţin. N-am fi vrut ca în cazul unor înfruntări cu forţele de ordine din Piaţa Unirii să fim acuzaţi de huliganism şi că am fi, chipurile, în stare de ebrietate. Am discutat multe şi mărunte, dar gândul obsesiv era mitingul. Duşa a rămas la fabrică şi am stabilit ca la orele 16 să ne vedem în Piaţă. Pentru a-şi motiva prezenţa, a spus că va lua cu el o pungă plină cu rufe, pentru a fi duse la curăţătorie. Ne-a condus până la poartă, se apropiau orele 15. Am luat-o încet, pe lângă Casa Sindicatelor, recapitulând scenariul mitingului ce urma a se desfăşura în Piaţa Unirii.
* * *
Rămas numai eu cu Prutianu, am revenit la o discuţie mai veche privind eventuala importanţă a zilei de 14 decembrie ’89. Afirmam că are şansa de a deveni o zi istorică sau să cadă în anonimatul zilelor pe care le trăim ca o înşiruire strict astronomică. Ştiam că deja primul din conspiraţie fusese arestat, totuşi, încă mai speram ca în Piaţa Unirii să coagulăm şi să ducem la capăt mitingul. Am ajuns în Podul Roş, am trecut podul şi ne-am oprit la librăria din colţul unde se intră în str. 7 noiembrie, actualmente str. Sf. Lazăr. Am zăbovit la librărie, am dialogat cu doamna Gordaş despre eventualele noutăţi, după, ne-am continuat drumul pe aceeaşi stradă discutând despre ce vor cuprinde discursurile pe care, încă ne iluzionam, le vom ţine.
După ce am trecut de Teatrul Naţional am observat miliţienii cum, peste drum de statuia lui Miron Costin, legitimau cetăţenii. Ne-am continuat drumul, am privit unul la altul şi ne-am zis: „Uite cât sunt de grijulii!“. După eliberarea din închisoare am aflat că toate tramvaiele au fost controlate şi eventualii suspecţi legitimaţi şi coborâţi din mijloacele de transport. Se vede că am fost inspiraţi că am călătorit per pedes. Oricum, strada era animată, toţi mergeau sub diverse motivaţii, spre Piaţa Unirii. Piaţa unde au fost convocaţi prin reţeaua conspirativă, cât şi prin manifestele aruncate la Regiment, în complexele studenţeşti din Copou şi Tudor Vladimirescu, în Piaţa Unirii, în Alexandru cel Bun etc. Fraţii Vasile şi Emilian Stoica, împreună cu gruparea lor, împânziseră oraşul cu această chemare. Înscrisurile, uneori derutante ca dată de desfăşurare a demonstraţiei, aflate pe pereţii din casa scărilor, de pe faţadele blocurilor, unele la înălţimi neverosimile, au dat, în acele zile, mult de lucru „ştergătorilor“. Pentru cele aflate la înălţime au fost nevoiţi să folosească utilaje de ridicare. Nu putem spune că „băieţii“ au avut timp să se plictisească în acele vremi.
(…)
Am intrat în Piaţă şi primul lucru care ne-a frapat a fost prezenţa maşinilor de pompieri: una în faţa hotelului Unirea, alta între restaurantul „Iaşul“ şi cinema „Republica“. Se vedeau tulumbele şi tunurile de apă pregătite, soldaţii în maşini, dar şi mai interesante îmi păreau gratiile ce protejau parbrizurile, gratii văzute de mine şi probabil şi de restul trecătorilor – pentru prima oară la o astfel de maşină. Mulţimea patrulelor de miliţieni însoţiţi de gărzile patriotice întrecea mulţimea trecătorilor prin piaţă. Oricum, nu era permisă staţionarea şi era evidentă imposibilitatea coagulării mulţimii în vederea susţinerii mitingului. Dorin Aştefănoaie, muncitor la CFS (aceasta a fost o altă aripă nedeconspirată, alături de cea de la Metalurgica), aştepta doar un semnal de la Prutianu, pentru a declanşa un mic incident, cu băieţii care-l însoţeau, în preajma statuii lui Cuza, incident care ar fi adunat mulţimea. Văzând condiţiile, am renunţat. Totuşi, Dorin Aştefănoaie a lăsat în piaţă o lozincă pe care era scris: „Jos dictatura“. Am admirat „albăstrimea“ pieţei. Am putut remarca, fixată în partea frontală a unei ferestre centrale de la hotelul „Traian“, un dreptunghi întunecat cu o fantă. Bănuiam prezenţa, de asemenea, la blocul magazinului „Modern“, după mişcări şi aspect, a unor posibile cuiburi de mitralieră.
Înainte de a intra în Piaţa Unirii, am observat că, în gangul de la CEC, se afla un camion cu motorul pornit şi sigur în spatele lăzilor se aflau băieţii cu automatele, gata de intervenţii. Camionul avea număr de Botoşani. Am mai văzut şi pe strada „Lăpuşneanu“ camioane cu număr de Sibiu ş.a.m.d. Erau destui ca să ne căsăpească fără nici o şansă de scăpare.
Înainte de a pleca soţia lui Prutianu cu prietena ei, a venit şi Duşa, în mână cu o pungă cu rufe murdare, chipurile, pentru a fi duse la curăţat. Ne-am despărţit de doamne şi am decis, după panoramarea pieţei şi a clădirilor, să intrăm la „Unirea“, la restaurant, până, mai speram, se vor mai aduna oamenii. Ne-am aşezat la o masă lângă geam. În local atmosfera părea destul de ciudată. Nu era prea aglomerat. Toţi aveau un aer suspicios, în sfârşit, nu păreau să fi intrat acolo din dorinţa firească a oricărui consumator.
La masa noastră a venit şi Marian, coleg cu Duşa, membru al organizaţiei noastre. Am comandat câte o gustare (numai de mâncare nu ne ardea) şi ceva de băut. Era clar, şansele de desfăşurare ale mitingului tindeau către zero.
Trecuse de orele 16 şi 20 de minute. Pe geam am observat pe Aurel Ştefanachi şi Nicolae Panaite. Le-am făcut semn cu mâna. Nu m-au observat. Am ieşit din sală, în hol. La bar am dat peste Săcăleanu, aflat la masă cu un mic grup din Paşcani. Şi ei îşi pierduseră speranţa. Am reuşit să-i prind pe cei doi poeţi şi am ieşit din nou în Piaţă. Duşa a plecat. Demn de menţionat este lumina „a giorno“, cum de mult nu se mai întâmplase, a Pieţii. Am staţionat mai sus de intrarea la hotel „Traian“: eu, Prutianu, Panaite şi Ştefanachi. Am fost acostaţi de o patrulă, care ne-a cerut să circulăm. Nu ne-am conformat. N-au insistat.
Cei care au condus operaţiunile de stopare şi înăbuşire a mişcării din 14 decembrie, au fost generalii Olteanu şi Coman, sosiţi cu câteva zile înainte, cu o garnitură întreagă de tren, plină de băieţi cu ochi albaştri. Tot în acele zile, ca din senin, s-a hotărât desfăşurarea „Dinamoviadei“ de judo, la care au participat reprezentanţi din toată ţara. Locurile la hoteluri erau în exclusivitate ocupate de brigăzile antitero şi dinamovişti, care şi-au plătit cazarea, cash, şi nu prin virament, ca de obicei. Dormeau câte 4-5 în cameră, permanent îmbrăcaţi şi umblau cu nişte genţi foarte dubioase asupra lor.
Pe 16 decembrie ’89 nu mai era nici urmă din ei în tot oraşul. Olteanu raportase sus că totu-i în ordine, capii au fost sau sunt în curs de arestare.
Ne-am despărţit. Trecuse de orele 17,00 şi am pornit spre casă. Prutianu şi Săcăleanu aveau bilete la un concert cu Dan Grigore, la Filarmonică, de la orele 18,00.
Spre casă m-am întâlnit cu feciorul meu, care mergea la antrenament. De ce menţionez aceasta? Pentru că la anchetă mi-au spus-o şi pe aceasta. Dovadă că am fost urmăriţi pas cu pas. La concert m-am întâlnit cu Ionel Săcăleanu. Eram extrem de îngrijoraţi şi am fi vrut să ştim ce va fi a doua zi. Un amănunt picant: unul din cei care m-au bătut, mă refer la căpitanul Lazăr (în prezent, să sperăm că este cel puţin maior), semăna, surprinzător de mult, cu pianistul Dan Grigore. Maestrul ne-a bucurat sufletele în seara lui 14 decembrie 1989, atât cât mai puteam percepe în acele momente.
De a doua zi a început calvarul anchetelor şi arestărilor, calvar sfârşit în amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Dar asta-i altă poveste, poveste cuprinsă în „Amintiri din strada Triumfului nr. 6“. În această stradă se afla sediul Securităţii. În prezent rezidează aici SRI-ul, care, nu-i aşa, e cu totul altceva!
Amintiri din strada Triumfului nr. 6
sau
Amintiri dintr-o altă „casă a morţilor“
Întâmplarea sau poate ironia, sau, cum nimic nu-i întâmplător, drumul destinului mi s-a intersectat şi cu securitatea şi metodele ei, inclusiv celula şi haina vărgată.
Am ajuns în str. Triumfului nr. 6 (pe atunci sediul securităţii, iar în prezent al filialei SRI), în urma participării la mişcarea din 14 Decembrie ’89, orele 16, în Piaţa Unirii Iaşi. Atunci manifestaţia nu s-a putut desfăşura, piaţa fiind înţesată de miliţieni, gărzi patriotice şi securişti, peste tot erau patrule care te obligau să circuli: pe străzile ce străjuiau statuia lui Cuza se aflau cuiburi de mitraliere etc., să recunoaştem, au fost mai bine pregătiţi decât noi. Arestările în rândul organizatorilor au început chiar în dimineaţa zilei cu pricina. Cum era de aşteptat, fiind al doilea în structura organizatorică, în scurt timp s-a ajuns şi la mine. La câteva ore după sosirea la institutul unde lucram pe atunci, s-a prezentat securistul unităţii şi m-a invitat într-un ARO. Şi aşa, în câteva minute, intram pentru prima dată în această Casă a morţilor. Lăsat într-o sală de aşteptare am dat peste un coleg de institut, deja anchetat şi care se ţinea de coaste, se înţelege de ce. L-am mai văzut după. Ce m-a surprins la încăpere erau absenţa clanţelor dinspre interior.
După câteva ore am fost condus pe un culoar şi introdus într-o incintă, pe uşa căreia, deasupra, era instalată o firmă luminoasă pe care scria în roşu Anchetă. Când am intrat s-a aprins. Încăperea era austeră, o masă şi trei vitrine cu operele clasicilor marxism-leninismului aşezate „estetic“. A venit anchetatorul, un tip scund, rotofei şi aparent amabil. Au început întrebările de la Adam şi Eva, mi-a cerut să-mi scriu biografia cu litere de tipar mari, cu litere mici etc. Ştiind că mă ocup cu scrisul, credeau, probabil, că eu am scris şi manifestele descoperite în oraş. De fapt, erau realizate prin ştampilare, cu litere săpate în gumă de şters.
Trecuse de miezul nopţii, n-au aflat nimic de la mine, jucam rolul naivului. Anchetatorul şi-a dezvăluit talentele personale de poet, mi-a povestit de cărţile pe care vrea să şi le publice, despre cât de bine se înţelege cu Horia Zilieru şi Corneliu Sturzu (e adevărat, îl văzusem şi publicat cu poeme adecvate „epocii“ în „Convorbiri literare“) etc.
La despărţire mi-a spus şi un banc. Mi-a relatat cum un ţaran coborât în gara Iaşi întreba: Unde-i Securitatea?, la care cineva i-a răspuns: Peste tot, peste tot! Am zâmbit frumos, mi-am luat la revedere de la tov. anchetator, maiorul C. Matei, şi am plecat. Maiorul, în prezent, e la pensie cu grad de colonel.
A doua zi am fost luat din nou de la Institut cu acelaşi ARO şi transportat la locul cu pricina. De astă dată, de la sala de aşteptare am fost direcţionat într-o sală folosită în mod normal drept birou. Aici, încolţit de cinci tovarăşi în civil, a început tirul întrebărilor. Am continuat să joc rolul nevinovatului şi neimplicatului. Mi-au spus şi ce am vorbit în Piaţa Unirii şi cu cine m-am întâlnit la întoarcerea acasă, mi-au arătat fotografii din care îmi cereau să recunosc diverse persoane etc. Ei se schimbau, eu rămâneam sub tirul întrebărilor repetate şi pus să scriu declaraţii. Era clar, ştiau tot.
M-au ameninţat cu Cristinel. Nu ştiam cine-i. A doua zi am aflat: era bastonul de cauciuc – aşa îl alintau băieţii cu ochii cum cicoarea. Turbau când scriam în declaraţie că am luptat împotriva orânduirii socialiste. Voiau să afle ce mă nemulţumea – salariul onorabil aveam, poziţie bună la institut (eram şef de colectiv), casă aveam, nevastă aveam, copii aveam, maşină aveam, atunci…ce-mi lipsea? Greu de explicat sau, altfel spus, se făceau şi ei că nu înţeleg.
A treia şi ultima oară când m-au ridicat – tot de la institut – mă obişnuisem, lucram în două schimburi, ziua la serviciu, noaptea la ei. De această dată am fost introdus prin curtea interioară şi băgat într-o celulă la parter. A apărut şeful securităţii, colonelul Ciurlău, îmbrăcat la două ace, şi a început să urle la mine. Acum e şi el pensionar. Apoi am fost transferat într-o încăpere cu o masă lungă masivă, două scaune, un cuier pom cu un baston de cauciuc atârnat, o uşă puternică şi geamul acoperit cu tablă perforată. A intrat un tip masiv, cu ochelari şi păr scurt, semăna surprinzător cu Dan Grigore. Şi a început ancheta. Mi-a cerut să urc pe scaun. M-am urcat. A început să urle: Nu aşa, în genunchi pe scaun! M-am conformat, dar nu pricepeam care-i scopul. Încă nu citisem „Gherla“ lui Paul Goma. A început să mă lovească la tălpi cu bastonul, minute în şir, până obosea – îl auzeam cum gâfâie. Am obiceiul, când mă doare ceva, să nu scot nici un sunet, să nu urlu. Mă bătea şi eu nu spuneam nimic, îmi mai scăpa bastonul peste picioare, peste fese, pe spinare. Se mai odihnea şi, iar de la capăt. În pauze discutam destul de inteligent cu tovarăşul. Avea doctoratul în drept căpitanul Lazăr. Nu-i exclus, pentru merite în Revoluţie, să fi fost avansat maior. A venit şi colonelul Ionescu, un bătrânel scund, jovial şi foarte patern. De fapt îl chema Traşcă. După ce m-au întins pe masă (astfel am aflat la ce le trebuia o masă aşa de lungă şi masivă), colonelul a început să mă lovească în cap şi pe spate cu pumnii, iar căpitanul lucra, în rest, cu bastonul.
După opt ore s-au schimbat. În timp ce mă cotonogeau, o altă echipă îmi ancheta (după, am aflat) civilizat şi amabil soţia.
După aproape 24 de ore a apărut maiorul Matei şi mi-a spus că voi fi închis. Celulele se aflau în acelaşi corp de clădire, dar la etajul doi. Am fost dus prin curtea interioară la o altă uşă de unde am fost preluat de miliţieni. Paradoxal, în casa scărilor erau fixate, pe pereţi, panouri cu citate educative din Kant, Hegel şi alţi filosofi. La etajul doi mi-au cerut să mă dezbrac la pielea goală. Cred că a fost cel mai umilitor moment. Ca-n „Primul cerc“ al lui Soljeniţîn. M-au căutat peste tot, sub limbă, în anus etc. Mi-au dat hainele vărgate, m-au pus să semnez o fişă de primire-predare şi am devenit numărul 31. În celula nr. 3, prevăzută cu geamuri în partea de sus, mai erau patru paturi de fier suprapuse, două câte două, şi un alt deţinut. Acesta se dădea drept profesor de sport şi mă lua cu „noi, intelectualii“. Era acolo pentru încercarea de trecere frauduloasă a frontierei – un frontierist cum s-ar spune. De fapt, un informator care încerca să mă tragă de limbă, din păcate pentru el, fără succes.
Cât am stat acolo mă obseda posibilitatea ca maică-mea să afle că sunt la puşcărie. O ştiam bătrână şi bolnavă. Îmi era groază la gândul că ar putea muri la aflarea veştii.
Pe 22 decembrie – pe la amiază, se deschide uşa şi sunt chemat: 31, vino! M-au pus să semnez din nou fişa de predare-primire, să mă dezbrac de hainele vărgate şi să preiau efectele civile. Erau foarte agitaţi, mă zoreau: Mai repede, mai repede! Le explicam că n-are nici rost să mă elibereze, mă vor aduce iar înapoi. Credeam că vor să-mi provoace un şoc psihologic, eliberându-mă şi arestându-mă din nou.
M-am îmbrăcat şi am fost condus la parter. Când să ies prin uşa dinspre curtea interioară, un miliţian tânăr mă bate pe spate admirativ şi îmi spune: „N-aţi luptat în zadar!“ Nu înţelegeam nimic. Deşi îl întrebasem pe miliţianul care m-a scos din curtea închisorii în stradă, acesta a refuzat să-mi dea explicaţii, mă liniştea că totu-i în regulă şi să merg la familie. În stradă era nebunie, operele „genialului“ zburau în bucăţi, lumea scanda etc.
Aşa am părăsit, în amiaza zilei de 22 decembrie 1989, Casa morţilor din dealul Copoului, fără şireturi la bocanci, cu o lumină tristă pe chip şi speranţa că afirmaţia miliţianului, „N-aţi luptat în zadar!“, se va confirma.
(…)
Analele Sighet 10: Anii 1973-1989: Cronica unui sfarsit de sistem, comunicari prezentate la Simpozionul de la Memorialul Sighet (5-7 iulie 2002), Editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003
