MASA ROTUNDĂ CU PROFESORII
Ana Blandiana: Înainte de a începe discuţiile, aş vrea să invit pe trei dintre colegii dumneavoastră, care au cărţi publicate despre perioada comunistă, pentru a le prezenta pe scurt. Mi se pare corect să le cunoaşteţi.
Prof. Nicolae Ionescu (Vaslui): Cartea mea are la bază o teză de doctorat susţinută la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, în 2003, sub conducerea prof. univ. dr. Ion Agrigoroaiei, şi se numeşte: Moldova în anii 1944–1947. Am abordat această temă întrucât Moldova a fost prima care a fost afectată de război, a cunoscut ororile din al doilea război mondial, a fost afectată de foamete, de secetă, era o lume în schimbare, cu multe incertitudini şi cea mai săracă zonă a ţării. Cartea, apărută la Editura Proust, în 2003, relatează aspecte din viaţa Moldovei, din această perioadă – o lume în care apunea lumea democrată parlamentară burgheză şi se năştea lumea comunistă.
Primul capitol abordează situaţia nordului Moldovei – prima zonă a ţării ocupată de sovietici – în perioada martie-august 1944, când a început procesul de comunizare. De asemenea, abordează situaţia evacuărilor din primăvara anului 1944: cunoscutul Ordin 1111 al mareşalului Antonescu, care specifica cu claritate ce instituţii trebuiau evacuate din zona afectată de război şi de front. Un alt ordin, al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, prevedea ca zonele unde trebuiau să fie evacuate instituţiile, să acorde ospitalitate deosebită locuitorilor moldoveni, întrucât şi moldovenii primiseră, la rândul lor, cu multă căldură şi ospitalitate pe munteni, pe olteni, în timpul primului război mondial. Dacă acum evacuările se produceau de la nord la sud, în primul război mondial ele avuseseră loc de la sud la nord. Lucrarea abordează şi impactul Convenţiei de armistiţiu din 13 septembrie 1944. Să nu uităm că Moldova avea şi judeţe de graniţă, foarte bine supravegheate, cărora li se acorda o atenţie specială, întrucât pe aici foarte multe produse luau drumul U.R.S.S.-ului, acţiune uşurată de construirea de linii pe ecartament după model sovietic, în zone precum Albiţa, Băleni sau Botoşani. O atenţie deosebită este acordată foametei din anii 1946-1947, mulţi copii luând drumul Olteniei sau Munteniei, fiind înfiaţi de familii. De asemenea, exista şi o organizaţie pentru apărarea regiunilor afectate de secetă, care înfiinţa cantine pentru ajutorarea copiilor săraci, prin intermediul căreia produsele care veneau din străinătate erau distribuite familiilor cu foarte mulţi copii. (De remarcat că, şi atunci, ca şi acum, multe produse erau date pe criterii politice.) Alte capitole ale cărţii fac referire la: reforma agrară din 1945 (primele titluri de proprietate fiind date în Moldova, la 9 iunie 1945, de către guvernul Dr. Petru Groza, printr-o manifestare propagandistică la Iaşi) precum şi la viaţa social-politică din zonă, la felul cum este înlocuită vechea administraţie cu cea nouă, mulţi funcţionari găsindu-şi posturile ocupate de reprezentanţii noilor structuri. La alegerile parlamentare din noiembrie 1946, reprezentanţi ai marilor partide istorice din ţară, cum ar fi Gheorghe Zane din partea Organizaţiei Partidului Naţional ºărănesc din Iaşi sau Ion Guţă în Baia, au candidat în diferite judeţe ale Moldovei (dacă astăzi numără 8 judeţe, atunci avea de două ori mai multe). Alegerile parlamentare au fost măsluite în aproape toate judeţele Moldovei, iar în unele localităţi partidele istorice au fost obstrucţionate de către noile autorităţi. În concluzie, Moldova era o zonă în schimbare unde se efectuau primele experimente comuniste, fiind, totodată, prima care a cunoscut procesul de comunizare.
Prof. Vasile Pascu (Bucureşti): Cartea pe care o voi prezenta este o lucrare de sinteză privind regimul comunist din România, cuprinzând perioada 1945-1989. Lucrarea, în cele peste 900 de pagini şi aproape 420 de imagini, multe dintre ele de arhivă, oferă o imagine clară asupra evenimentelor din perioada menţionată. Multe articole din presa vremii arătă modul în care a fost introdus regimul comunist în România şi modul în care s-a manifestat în toate laturile sale.
Lucrarea are două părţi: perioada Gheorghiu-Dej (1945-1965) şi perioada Nicolae Ceauşescu (1965-1989). M-am simţit obligat să fac şi o introducere în ceea ce priveşte începuturile comunismului în România, de la înfiinţarea Partidului Comunist şi până la ajungerea sa la putere. Am surprins activităţile şi acţiunile antinaţionale ale comuniştilor şi faptul că ei nu erau decât agenţi ai Moscovei în România, care acţionau prin metode violente, menite să dinamiteze regimul democratic din România, precum şi unitatea naţională a statului român, ce abia se închegase în 1918. Sunt foarte multe biografii care redau o imagine a ceea ce a însemnat „comunistul”, care „luptă pentru fericirea poporului său”, a unor oameni a căror viaţă nu ar fi avut niciun sens dacă nu ar fi aderat la această ideologie atât de otrăvitoare şi dacă nu ar fi devenit „slujbaşi” ai Cominternului.
Partea a doua a lucrării se referă la formele de manifestare ale regimului comunist: instaurarea sa la 6 martie 1945, tot ceea ce a însemnat regimul comunist de la transformarea unui regim democratic într-unul totalitar, până la controlul asupra cetăţeanului. Am încercat să-i dau o formă şi un înţeles arătând că ceea ce reprezenta economia atât de „triumfătoare” a regimului era numai un mijloc de control. Planurile economice nu erau decât un mijloc de control în aşa fel încât cetăţeanul, omul de rând, să nu facă nici un pas fără a fi controlat de partid şi de stat. Am încercat să dau un înţeles clar constituţiilor din 1948, 1952 şi 1965, arătând prin ce erau ele constituţii totalitare – făcând comparaţia cu Constituţia din 1923. Am pornit de la faptul că, până în prezent, în literatura istorică aceste constituţii au fost prezentate numai ca documente, fără a fi explicate şi fără să se fi arătat ce cuprindeau. Am considerat că o comparaţie între o constituţie democratică şi o constituţie totalitară este foarte nimerită pentru a înţelege că, într-adevăr, aceste constituţii nu reprezentau nimic pentru un regim democratic. M-am referit pe larg la modul de desfăşurare a rezistenţei anticomuniste, plecând de la faptul că regimul comunist i-a considerat pe aceşti oameni, care au avut curajul nebunesc de a se ridica împotriva unui regim tiranic, nişte bandiţi. Însă, după cum apare şi în carte, eu consider că „bandiţii” reali erau la guvernare, ei erau cei care puseseră mâna pe putere, în mod samavolnic, prin alegerile din 1946 şi cu sprijinul tancurilor sovietice, care se aflau în momentul respectiv în ţară.
O atenţie deosebită am acordat-o culturii, pentru că prin aceasta se poate observa foarte bine modul în care a acţionat regimul pentru a-i aduce pe toţi membrii societăţii sub controlul său. Literatura, în special, a jucat un rol foarte însemnat în schimbarea mentalităţii omului, în lansarea de lozinci prin care omul să nu mai fie om, ci un simplu robot, care execută numai nişte comenzi venite de la centru. Veţi găsi nume ale unor scriitori care s-au afirmat şi au contribuit, prin operele lor, la instaurarea regimului comunist, la afirmarea ideologiei marxist-leniniste, pentru ca, începând din 1960, să părăsească aceste baricade pe care luptaseră ei până atunci şi să se refugieze în diverse locuri.
În ceea ce priveşte perioada ceauşistă, am reuşit, în cea mai mare parte cu ajutorul articolelor din presa vremii – pentru că majoritatea dosarelor referitoare la această perioadă nu au fost deschise –, să creionez o primă imagine a acestui regim şi să aduc în atenţia cititorilor evenimente pe care mulţi cred că le cunosc, că le-au trăit, că le-au înţeles. Am încercat să demitizez anumite momente, care persistă şi astăzi în memoria multora dintre noi, cum ar fi momentul 1968, când România nu a participat la invazia în Cehoslovacia. Tot ceea ce s-a desfăşurat în momentul august 1968, nu a fost decât teama conducătorului că şi lui i se poate întâmpla acelaşi lucru. La 22 august, ambasadorul sovietic transmitea către Moscova, pe o linie telefonică neasigurată, că a vorbit cu comandantul şi că acesta nu va mai ,,lătra” (acesta era limbajul diplomatic prin care sovieticii îşi exprimau punctul de vedere asupra conducerii de la Bucureşti).
Am introdus în lucrare fapte şi scandaluri care au intrat în literatura noastră, precum plagiatul lui Eugen Barbu, frământările care aveau loc la Uniunea Scriitorilor sau scandalul privind meditaţia transcedentală.
Sfârşitul lucrării se referă la momentul 1989, pe care l-am descris, mai întâi, pe plan extern, făcând trimitere la valul de prăbuşiri ale regimurilor comuniste din Ungaria, Cehoslovacia, Germania răsăriteană, Polonia, culminând cu ceea ce a însemnat, într-adevăr, miracolul revoluţiei din România. Totodată, am reprodus şi stenograma convorbirii dintre Nicolae Ceauşescu şi Mihail Gorbaciov: dacă până atunci România manifesta un spirit de independenţă faţă de Moscova, acum Nicolae Ceauşescu îi cerea lui Gorbaciov să intervină împotriva tuturor mişcărilor şi a celor care nu mai suportau regimul comunist.
Prof. Ileana Mateescu (Turnu Severin): Prima carte pe care vreau să o prezint se numeşte „Gulagul Bărăganului“ şi face referire la deportarea mea în Bărăgan. Am scris-o ca pe o datorie morală faţă de părinţii şi bunicii mei, faţă de toţi cei care au suferit acolo pe nedrept şi, mai ales, ca pe o datorie morală faţă de cei din generaţia mea, care nu s-au putut bucura de copilărie. De altfel, m-am hotărât să devin profesor de istorie, în ideea că în vremea studenţiei voi putea afla amănunte despre modul în care s-a gândit această deportare. Bineînţeles, ca studentă, nu am putut să aflu nimic şi nici nu am îndrăznit să deschid o discuţie despre acest lucru. Despre acest fenomen al deportării se ştia foarte puţin în anii ’90. Dovadă este faptul că cei doi profesori de la Universitatea din Bucureşti cu care mi-am obţinut gradul didactic I, domnul Gheorghe Căzan şi domnul Iulian Cârţână, nu ştiau aproape nimic despre această deportare.
În 2003 a fost organizată, de către Ministerul Educaţiei, la Voineasa, o sesiune de comunicări ştiinţifice a profesorilor, la care am participat tot cu această temă. M-am convins, din nou, că nu se ştia nimic despre acest lucru. La îndemnul profesorilor de acolo m-am hotărât să scriu o carte despre asta, chiar dacă nu sunt un mare scriitor şi, mai ales, că am avut multe piedici: nu am avut acces la arhivă aproape deloc, dar aveam avantajul că trăisem evenimentul. Despre ce este vorba în carte? Am inclus documentele pe care le-am putut găsi şi am relatat felul în care eu şi familia mea am perceput acest eveniment, apoi am relatat drame ale unor familii care au fost deportate în Bărăgan. În momentul în care noi, foştii deportaţi în Bărăgan, am primit compensaţii materiale – eram scutită de impozitul pe salariu –, am simţit la şcoală, în rândul colegilor mei, o invidie, care a durat numai până când noi, „bărăgăniştii”, am avut o primă întâlnire în 1991, la Turnu Severin. Acum suntem foarte puţini, doar cei care eram copii în vremea aceea. Mi-amintesc că primul care a luat cuvântul a fost un băiat, care era primul copil născut în deportare, în satul Măzăreni. Locuitorii satului se numeau „măzăreni”, pentru că locul în care au fost abandonaţi era un câmp cu mazăre, şi atunci ei au hotărât ca primul copil care se va naşte acolo să fie botezat Măzărel. Toată viaţa a fost luat peste picior de cei care îi aflau numele, iar el le explica de ce avea un astfel de nume. A mai fost un băiat care, la data deportării, a fost dus în Bărăgan împreună cu fraţii lui mai mici – erau trei copii, el având cinci ani –, împreună cu mama lor, care avea numai douăzeci şi ceva de ani şi cu stră-străbunicul din partea tatălui, care avea 102 ani, tatăl copiilor fiind la închisoare, la fel şi bunicul. Şi femeia aceasta trebuia să aibă grija lor, să-şi facă şi bordeiul, să se ducă şi la muncă, la fermă, pentru că altfel nu avea de unde să aducă pâinea acasă şi, apoi, să-şi facă singură şi casa. Atâta muncă şi lipsa hranei au îmbolnăvit-o, în cele din urmă, ea murind. Şi atunci au rămas, încă din primul an de deportare, trei copii mici şi străbunicul lor de 102 ani. Aşa cum spunea şi doamna Smaranda Vultur, solidaritatea era puternică, oamenii nu erau lăsaţi să moară. Iar acum, în 1991, unul dintre cei trei băieţi povestea tuturor drama familiei sale.
Cea de a doua carte se numeşte „Rezistenţa anticomunistă din Mehedinţi“. Această carte am scris-o pentru că nu se cunoaşte aproape nimic despre eforturile mehedinţenilor în lupta lor împotriva comunismului. Din păcate m-am convins că nici aici, la Sighet, eforturile mehedinţenilor nu sunt cunoscute bine şi asta pentru că, în celula care este rezervată luptelor de partizani, despre mehedinţeni nu se vorbeşte aproape deloc. Este, probabil, vina noastră pentru că nu ne-am implicat. În carte i-am prezentat pe partizanii mehedinţeni, care au fost ucişi, fie în luptele de partizani, fie au fost executaţi în închisori. Este vorba, în primul rând, de Dumitru Totir, cel care este prezentat şi în Memorial, din Mişcarea română de rezistenţă, fondată împreună cu muncitorul Dumitru Năsărâmbă şi avocatul Florescu. A fost împuşcat în noaptea de Sfântul Ilie a anului 1953, în închisoarea din Craiova, împreună cu alţi doi mehedinţeni: Nae Trocan şi Vulcănescu. Toţi trei aveau sub treizeci de ani, Totir fiind singurul familist (avea şase copii, doar cinci dintre ei mai trăiesc). Cel mai mare, elev la Liceul Traian, a fost bătut până când a înnebunit, iar după aceea a murit. Şi ceilalţi cinci sunt prezentaţi în carte. Din păcate, nu se ştie cine a fost Dumitru Totir, nici măcar în Mehedinţi.
Ultima carte pe care o voi prezenta se numeşte Dramele veteranilor de război. Am hotărât să o scriu în urma unei întâmplări. Eram în autobuz şi a urcat un bătrân care era, probabil, veteran de război. Se vedea că venea de la spital şi că era foarte bolnav. Rămăsese lângă uşă, în ideea că nu mergea foarte mult şi trebuia să coboare. Casieriţa l-a bruscat şi i-a zis să se ducă să îşi ia bilet. El a zis că, în primul rând, nu poate să urce treptele, iar în al doilea rând, este veteran de război şi, deci, este scutit de plata biletului. N-a vrut să-l creadă. Mai mult, controlorul a dat ordin şoferului să oprească şi să-l dea jos pe bătrân. Şi tatăl meu a fost veteran de război, la fel şi bunicul, am avut destui veterani de război în familie; le ştiam poveştile, le ştiam dramele, ştiam sacrificiile lor, şi am fost atât de revoltată încât am intervenit. Atât de mâhnită am fost încât, a doua zi, am publicat nişte articole în presa locală în care povesteam acest lucru. Ulterior acestor articole am scris cartea.
Ana Blandiana: Tema întâlnirii şi discuţiei noastre este introducerea, în şcoală, a studiului represiunii comuniste. Şi asemenea cărţi vor intra în bibliografia obligatorie, sau aşa ar fi firesc să fie, şi sper că se va întâmpla acest lucru, toate semnele părând să spună că se va întâmpla chiar din această toamnă. Cu siguranţă, marea problemă – într-un fel, asta a fost şi tema discuţiei cu elevii – este cum să facem ca această materie, palpitând de durere şi de suferinţă, a perioadei ultimilor 50 de ani, să nu se transforme într-o „uscătură”, o materie în plus la care copii să se plictisească, de la care să chiulească şi la care să copieze. Mărturisesc că, la întâlnirea cu ei, am avut emoţii şi a trebuit doar să vedem în ce măsură puteam sta de vorbă pe această temă, adică întrebându-i cum ar vrea să le fie predată această materie, ca să le placă. În afară de această întrebare, ar trebui să ne răspundem şi în ce măsură este realist să facem ceea ce facem. Adică cum se poate ajunge la această predare. Vă amintiţi, Sorin Ilieşu a propus să facem un text semnat de noi toţi prin care să cerem ministerului ca aceste ore să nu fie opţionale, ci să facă parte din programa obligatorie. Deşi, mi s-ar părea normal să fie obligatoriu, deocamdată, se discută numai de opţional. De altfel, atâta timp cât există ore despre Holocaust, trebuie să se pună foarte serios problema şi în ceea ce priveşte istoria represiunii comuniste. Dar trebuie să ne gândim şi la pregătirea profesorilor care vor preda aceste ore. Dacă nu vom reuşi să găsim metodele de a face ceva real şi nu de a transforma totul într-o vorbă goală sau de a transpune în limbaj de lemn ceea ce aici, în muzeu, viu încă, atunci cred că ar fi mai bine să nu se introducă această disciplină. Dar, cu oameni ca dumneavoastră, încep să cred că se poate. Întrebarea mea este, deci: Ce trebuie făcut ca să găsim şi să formăm profesorii care să predea această disciplină şi cum trebuie predată pentru ca aceste lucruri să ajungă la sufletul elevilor dumneavoastră?
Prof. Diana Barbu (Măneciu, Prahova): Voi răspunde la a doua parte a întrebării: Cum ar trebui predat? Eu cred că, deşi nu putem cuantifica suferinţa, trebuie să nu ne fie teamă să fim chiar patetici vorbind despre ea. Copiii ar fi extrem de interesaţi să afle istoria unui obiect, cel puţin eu am fost extrem de mişcată să văd, în Memorial, obiecte care au aparţinut deţinuţilor: versuri cusute pe bucăţi de pânză cu fire scoase din bucăţi de tifon sau o batistă care era impregnată cu iarbă şi cu coloranţi obţinuţi într-un mod extrem de dificil. Cred că istoria unui obiect vorbeşte suficient de convingător despre suferinţele celui care l-a creat. De asemenea, trebuie să evităm să se creeze o ruptură periculoasă între noi, profesorii, şi ei, elevii. Mai mult, trebuie să creăm o anumită solidaritate, un ideal comun, ca să recuperăm acest trecut istoric, deşi este mult de lucru, pentru că generaţii întregi au fost crescute în ideea că au existat nişte bandiţi în munţi, pentru ca, ulterior, să se constate că acei bandiţi nu erau decât oameni obişnuiţi care îşi apărau demnitatea, drepturile şi proprietatea. Nu sunt chiar atât de sceptică în ceea ce priveşte viitorul unui astfel de curs opţional. Avem istorici de valoare, avem şi elevi talentaţi şi dacă vor întâlni obstacole, probabil că vor şti – şi colegii mei, şi elevii – să le depăşească.
Prof. Elena Preda (Piatra Neamţ): Din punctul meu de vedere, opţionale există. Şi cred că există şi oameni devotaţi care predau opţionale. Există, însă, din păcate, oameni care ocupă anumite funcţii, care profită de acest lucru şi nu apreciază munca colegilor noştri. Ca peste tot, oamenii sunt cei care dau valoare lucrurilor. Însă, nu sunt de ajuns numai aceste opţionale, care, de obicei, nu depăşesc una-două ore. Iar pentru aceste opţionale trebuie să munceşti foarte mult, deoarece trebuie argumentate foarte bine, trebuie să fie bine realizate, ca să fie avizate. Nu poţi să te prezinţi cu un titlu care să atragă atenţia, şi în spate să nu fie nimic. Atâta vreme cât noi vom preda opţionale cu suport şi conţinut ştiinţific foarte bun, să ştiţi că se poate. Există, însă, şi cealaltă problemă: din păcate, numărul de opţionale este limitat. Şi profesorii de matematică vor opţionale, şi cei de fizică, şi cei de limba şi literatura română; toţi doresc opţionale. Şi aceasta este din dorinţa de a lărgi norma. Noi, de fapt, aici trebuie să avem în vedere normarea. Suntem vitregiţi de numărul de ore. La gimnaziu, la clasele V-VII avem câte o oră de istorie pe săptămână, şi programele sunt, într-adevăr, destul de încărcate. Cred că aici stă adevărata problemă – în normare, şi cred că dacă ar exista încă de la gimnaziu două ore pe săptămână, lucrurile ar sta mult mai bine. Elevii ar pleca la liceu cu un bagaj de cunoştinţe mult mai bine format.
Mai avem o problemă destul de gravă – formarea iniţială. Dumneavoastră ştiţi foarte bine că în facultate, din păcate, nu există o pregătire foarte bună pe partea metodică. O oră de istorie nu trebuie să fie numai o oră „de poveste”. Noi suntem şi pedagogi, trebuie să educăm prin fiecare frază, prin fiecare propoziţie. Deci, dacă într-adevăr putem să facem ceva, atunci e să cerem o normare conform valorii istoriei. Am cerut acest lucru din 1990 încoace, şi în loc să primim, din păcate, ni s-au mai luat ore, motivaţia fiind destul de puerilă, anume că aşa se doreşte, dar niciodată nu s-a spus cine doreşte. Niciodată nu s-a spus ce se doreşte. Asta aş vrea eu să aduc în discuţie şi nu cred că trebuie să ne lase insensibili această discuţie pentru că vrem să fim respectaţi la orele de istorie. Este foarte bine că se pune acum un accent mai mare pe istorie locală. Mărturisesc că am fost în sate, în comune unde există monumente (nu sunt ele foarte multe, unul singur în centrul satului pe lângă care copiii trec insensibili). Deci, avem nevoie, în primul rând, de timp pentru a-i atrage pe copii, să-i sensibilizăm şi, în al doilea rând, de timp pentru noi – şi mă refer la această formare continuă. Există atâtea posibilităţi de formare continuă, încât şi noi, aici, am putea, să scriem un program de formare de formatori pe istoria comunismului. Nu este foarte dificil. Putem colabora cu Casele Corpului Didactic, putem colabora cu profesorii care vor să facă acest lucru. Un astfel de program atestat durează patru ani, iar în patru ani am putea să formăm cel puţin 100 de profesori pe an, poate şi mai mult. Deci, se pot face lucruri. În ultimele zile, am auzit de la colegii mei multe idei, trebuie numai să ţinem legătura şi să avem iniţiativa, şi iniţiativa să aibă şi un rezultat.
Diana Barbu: Cred că diferenţa dintre punctul de vedere al colegei mele şi punctul meu de vedere este diferenţa dintre istoria „oficială” şi cea „neoficială”. Precizez că reprezint aici istoria „neoficială”. Grupul şcolar Măneciu-Ungureni la care predau rămâne pentru mine, locul unde s-a discutat, cu obstinaţie, „popularizarea” diplomelor primite la concursurile tip Academia Civică şi Gheorghe Ursu. Ba, mai mult, am fost jignită pentru că am participat la aceste tipuri de concurs, pentru că acest grup şcolar este locul unde persecuţia istoriei autentice rămâne. Este o realitate, iar pentru colegii care vor să se convingă pun la dispoziţie colecţia mea de articole tipărite în Şcoala Prahovei şi Tribuna Învăţământului. Pentru mine, şcoala mea rămâne un loc unde istoria autentică este persecutată, deşi avem un monument pe lângă care elevii nu trec nepăsători, avem eroi autentici din primul şi al doilea război mondial, ba chiar şi din mişcarea anticomunistă şi, de asemenea, avem un muzeu şcolar înfiinţat de tatăl meu, Alexandru Barbu. Deci, spun în continuare că bătălia dintre istoria „oficială” şi cea „neoficială” continuă.
Ana Blandiana: Referitor la ceea ce s-a discutat, Brâncuşi are o frază absolut extraordinară: „Nu e greu să faci, este greu să te pui în situaţia de a face”. Sunt convinsă că dacă se va reuşi să se pornească acest proiect, se vor găsi şi posibilităţi de pregătire a cadrelor didactice. Totul este să se pornească bine şi să nu se pornească formal, să nu transformăm într-o formă fără fond toată această poveste. Căci există şi această posibilitate. Există şansa să se introducă în şcoală, doar ca să existe pe lângă studiul Holocaustului, şi studiul represiunii comuniste. Oameni ca dumneavoastră, îndrăznesc să spun, pot să fie „drojdia” din aluat. Nu cred că trebuie să fim nici foarte pesimişti, nici foarte optimişti. Dar cred că trebuie să nu renunţăm. Sunt convinsă că în măsura în care ne încăpăţânăm, lucrurile pot fi împinse înainte.
Prof. Magdalena Vasile (Lupeni): Mărturisesc că mă preocupă foarte mult ceea ce i-ar putea motiva pe elevii noştri astfel încât să asimileze acest curs, cu o astfel de temă. Nu este vorba despre copiii prezenţi aici, ci de majoritatea, care sunt insensibili la această tematică, sau chiar indiferenţi. Acesta, de fapt, ar fi grupul-ţintă, nişte oameni pragmatici care vor să vadă actualitatea, utilitatea informaţiei pe care le-o oferim. Ce poate să-l sensibilizeze pe un astfel de tânăr? Aş putea să-l întreb, care este lucrul care i se pare cel mai preţios? Cu siguranţă, răspunsul lui va fi „libertatea”. Este, poate, şi o nevoie a adolescenţei şi o nevoie a omului, în general. Ori, această libertate este asediată în permanenţă, iar eu trebuie să-l fac conştient că această libertate, care i se pare, astăzi, firească ca aerul, este cea care, asediată în permanenţă, se va întoarce ca un bumerang împotriva lui şi împotriva libertăţii sale. Aşa se explică, din punctul meu de vedere, longevitatea şi duritatea dictaturii comuniste. Ni s-a reproşat că este vorba de laşitate, ni s-a reproşat că mămăliga nu explodează decât „din joi în Paşti”. Dar eu cred, prin grila lui Vulcănescu, că este vorba de largheţea sufletească de care dă dovadă poporul român, care pune tot ceea ce este domnie pământească sub semnul relativului. Nu credem decât în Dumnezeu şi nu cerem prea mult de la guvernanţii noştri. Dar trebuie să se simtă gustul real al libertăţii. Nu vreau să-i jignesc pe tinerii prezenţi aici, dar mi s-a părut că ei trăiesc într-un surogat de libertate şi într-un surogat de democraţie.
Ana Blandiana: Tocmai de aceea aş vrea să discutăm mai concret, să găsim soluţii din punerea faţă în faţă a ideilor noastre, pentru că discursuri frumoase există, dar realitatea nu le confirmă aproape niciodată.
Prof. Crina Daraban (Satu Mare): Referitor la elaborarea unui opţional despre represiunea comunistă, vă spun din experienţă că depinde foarte mult de suportul de curs pe care îl propune profesorul, dar depinde foarte mult şi de directorul şcolii. Dacă directorul avizează şi consideră că este nevoie de un astfel de curs, acel opţional ajunge mai departe la inspectorat, spre avizare.
Ana Blandiana: Asta înseamnă că dacă directorul consideră că nu, nici nu intră în discuţie?
Crina Daraban: Da. Acest lucru se întâmplă în felul următor: dacă directorul este profesor de istorie, de regulă acceptă şi aprobă, în final, un astfel de opţional. Subliniez „de regulă”, însă nu e obligatoriu. Se poate aproba un astfel de opţional dacă profesorului de istorie nu-i iese norma, spre completare. Abia apoi inspectorul îşi pune avizul pe un astfel de opţional. Aşa că, părerea mea, ar fi foarte bine să facem un demers pentru ca un astfel de curs să devină obligatoriu şi nu opţional. În al doilea rând, ca profesor de istorie, am făcut şi cursurile de istorie a Holocaustului şi am ţinut elevilor un astfel de curs. Vreau să vă spun că la aceste ore elevii erau foarte atenţi. Tot eu le predam şi cealaltă istorie, dar acest opţional i-a captivat foarte mult. Le plăceau în mod deosebit mărturiile, le plăcea să audă astfel de mărturii şi erau sensibilizaţi. Nu le-am impus o bibliografie, ci le-am sugerat eu una, evident, adaptată la nivelul lor de vârstă. După ce au ascultat aceste mărturii, ei singuri mi-au cerut şi altele. Le-am adus muzică evreiască. Aşa am început opţionalul despre Istoria Holocaustului. Prima reacţie a fost că au început să râdă, să chicotească, după care au început să fie atenţi. La una din orele de Istorie a românilor, la clasa a VIII-a, spre finalul semestrului, am avut inspecţia pentru gradul I, o lecţie despre represiunea comunistă. Le-am predat elevilor această lecţie după care, ora următoare, am invitat o fostă deţinută politică din Satu Mare, doamna Aurelia Cosma, poate că unii dintre dumneavoastră o ştiţi. A fost o surpriză atât pentru profesorul coordonator, cât şi pentru inspector prezenţi la oră, şi mai ales pentru elevi. Doamna Aurelia Cosma a povestit elevilor drama prin care a trecut, iar elevii au fost extrem de impresionaţi, au ascultat cu sufletul la gură tot ce le-a povestit şi au pus numeroase întrebări. Sunt convinsă că elevii mei au înţeles foarte bine ce a însemnat comunismul şi nu au mai crezut, după acea oră, că a putut să fie ceva bun. Unii veneau cu astfel de idei de acasă, din ce auzeau de la părinţii lor. O altă modalitate prin care am putea să-i sensibilizăm pe elevi este la orele de cultură civică. Acestea sunt ore în care putem să punem în aplicare proiecte. I-am ascultat pe elevii prezenţi aici, şi sunt perfect de acord cu ei, că doresc să-i implicăm în proiecte. Unul din proiectele în care i-am implicat eu pe elevi la orele de cultură civică a fost: „Ce înseamnă comunismul pentru mine?”. Le-am dat un model de chestionar şi i-am rugat să ia interviu părinţilor lor, să-i întrebe ce a însemnat comunismul pentru ei. Acest lucru a avut un impact deosebit asupra elevilor. Au venit foarte încântaţi de lucrurile pe care le-au descoperit şi mi-au spus că, dintr-o dată, istoria li se pare altfel pentru că au aflat nişte lucruri care nu sunt cuprinse în manualul de istorie. Cred că ar fi bine să-i implicăm pe elevi în astfel de proiecte şi trebuie să fiu de acord cu ceea ce a spus un elev astăzi, că depinde foarte mult de calitatea profesorului care predă la clasă, de felul în care profesorul reuşeşte să-i atragă pe elevi şi să le aducă în atenţia lor ca să-i facă să înţeleagă ce a însemnat, de fapt, comunismul.
Ana Blandiana: Nu ştiu dacă ştiţi, dar este deja aprobat de minister programul noului curs. Probabil că a fost un concurs, câştigătorul fiind un profesor din Orşova. Problema este că acesta este numai scheletul, iar „carnea” va trebui pusă de dumneavoastră. Ei bine, cu cât va fi mai aproape de om, de cazul concret, de experienţa umană, de relatarea ei, cu cât copiii vor fi mai implicaţi în genul acesta de proiecte de istorie orală, cum încercăm şi noi să-i implicăm, ca să descopere singuri realitatea, cu cât memoriile celor din închisori sau din deportări vor intra în bibliografie, cu atât vor fi mai multe şanse ca aceşti copii să devină sensibili şi să-i intereseze astfel de lucruri.
Prof. Veta Gruia (Bucureşti): Dacă aş avea un curs opţional, eu l-aş face în felul următor (cei care au făcut cursul despre Holocaust vor recunoaşte câteva dintre ideile acestui curs): aş începe, neapărat, cu perioada interbelică din istoria românilor pentru că trebuie să îi facem pe copii să îşi pună întrebarea: „Ce ar fi fost România dacă nu ar fi venit comuniştii şi ce ar fi fost fiecare destin uman?”. Numai când privim fotografiile celor care au suferit în timpul comunismului – chipuri de bărbaţi şi de femei – ne întrebăm care ar fi fost soarta lor dacă nu ar fi luptat împotriva lui? Care a fost contribuţia lor la istoria României şi la dezvoltarea României? De aceea aş începe cu perioada interbelică. După aceea, aş prezenta crearea structurilor comuniste, a structurilor de represiune, preluarea puterii, represiunea, rezistenţa. Apoi aş realiza câteva studii de caz pe diferite teme şi aş acorda atenţie şi punerii în oglindă a unor biografii. Aş lua, de exemplu, biografia lui Vasile Ciolpan, cu tot ce a însemnat viaţa lui, cu originea lui umilă – era semianalfabet – şi aş pune-o în paralel cu biografia unui alt ţăran, care, poate, avea tot patru clase ca Vasile Ciolpan, dar care a murit rezistând în munţi ca să nu-i fie luat pământul ş.a.m.d. Aş folosi nişte filme: „Memorialul durerii” în fragmente, dar şi un film artistic, la care eu ţin foarte mult, „Undeva în est”. Cred că ar fi utile câteva conferinţe pe probleme de metodica predării istoriei, sau organizate ateliere de lucru. Apoi mai sunt şi cercurile de istorie, pentru care, tema aceasta, a represiunii comuniste, ar putea fi un material de cercetare fantastic care poate trezi interesul elevilor.
Ana Blandiana: Mi s-a părut interesantă ideea de a începe cu prezentarea perioadei interbelice, de dinainte de dezastru care este, de asemenea, necunoscută. Se ştie foarte puţin şi intră în prea puţine materii din programa obligatorie cunoaşterea a ceea ce reprezenta România în această perioadă, când era una dintre ţările normale ale Europei.
Romulus Rusan: Aş vrea să întreb, cum este eşalonat studiul istoriei de-a lungul claselor? Câte ore se fac în clasa a VII-a, câte în clasa a X-a sau a XI-a?
Veta Gruia: În gimnaziu se predă câte o oră la clasa a V-a, la fel, la clasa a VI-a şi a VII-a, iar în clasa a VIII-a, câte două ore.
Prof. Cornelia Ciupitu (Craiova): La liceu, numărul de ore este alocat în funcţie de profil. La grupul şcolar la care lucrez este alocată câte o oră de istorie la clasa a IX-a, a X-a, a XI-a şi a XII-a. Până acum doi ani, s-au făcut două ore de istoria românilor la clasa a XII-a. Pentru celelalte profiluri, nu ştiu cu siguranţă. Cred că ar trebui urmate cursurile de istoria Holocaustului, care au avut succes. În judeţul Dolj, de unde vin, s-au făcut cursuri de formare la Casa Corpului Didactic şi cred că majoritatea profesorilor au urmat acest curs. Cine a dorit a putut să propună o programă de opţional de istoria Holocaustului. Cine poate preda sau cine ne poate forma aceste cursuri? Formatorii, care sunt tot profesori de istorie, de orice vârstă, care se specializează pe problema respectivă şi care doresc să urmeze aceste cursuri de formatori şi, mai departe, să transmită informaţiile.
Romulus Rusan: Eu am observat că istoria, în facultăţile româneşti, s-a transformat într-un fel de politologie sau de sociologie. Observ asta după puţinii studenţi care ne vin din facultăţile de istorie româneşti. La Memorial am avut, în practică, studenţi din Germania, din Franţa, dar nu şi din România, pentru că în România s-a abstractizat studiul, sau a devenit, dimpotrivă, un fel de jurnalistică „de paparazzi”, care tratează numai cazurile foarte picante.
Cornelia Ciupitu: Cum trebuie predată istoria represiunii comuniste? Cred că primul pas pe care trebuie să-l facem este ca noi, profesorii, să alocăm un timp mai mare acestei teme. Şi cursul opţional este o soluţie, dar este numai un opţional. Unii elevi îl vor alege să-l studieze, alţii nu. Cred că studierea represiunii comuniste, ca o disciplină separată, este o idee foarte bună. Dată fiind lentoarea cu care se mişcă autorităţile, mă gândesc că acest demers va trebui susţinut de o luptă puternică, ca să reuşească. Cum ar trebui predată istoria represiunii comuniste? În primul rând cu emoţie şi documentat. Nu mai putem să înşiruim o mulţime de date. Copii le resping din start, ei nu mai sunt dispuşi să memoreze şiruri lungi de ani şi evenimente. Trebuie să ne adaptăm la cum sunt ei acum şi, de aceea, trebuie să folosim mijloacele pe care ei le agreează. Filmul îi atrage, la fel documentul concret. Îi atrage, de asemenea, Internetul. Trebuie să valorificăm această disponibilitate. Dacă nu ne adaptăm dorinţelor lor şi modului lor de lucru, nu vom reuşi nimic. Dezbaterile libere sunt calea prin care putem ajunge la sufletul lor. Cum aş realiza cursul? Împreună cu o prietenă am realizat o schemă a cursului care cuprinde destine individuale, prezentarea locurilor de detenţie, a locurilor memoriei, cum este Memorialul Sighet despre care am aflat în urmă cu un an.
Prof. Elisabeta Gheţie (Aiud): Cred că este posibil să predăm acest curs opţional din toamnă, în condiţiile în care, la clasele de filologie şi ştiinţe sociale avem ore de aprofundare. Dacă această programă a fost sau va fi aprobată de către minister, atunci vom avea baza legală pentru a solicita ca ora de aprofundare să fie atribuită predării acestui curs. Şi astfel nu vom afecta nici numărul de ore destinat opţionalelor şi nici celor de istorie. Dacă programa devine obligatorie, se poate găsi o soluţie, cum s-a găsit pentru educaţia antreprenorială, chiar după începerea anului şcolar. Cum aş preda eu un astfel de curs? Pe lângă programa obligatorie, aş face apel la sensibilitatea elevului, cred că este determinantă, hotărâtoare în atragerea lui în acest dialog special, deosebit. De exemplu, am prezentat un film despre Nicole Valéry Grossu, în cadrul temelor de aprofundare de la clasa XI-a, apoi l-am dezbătut. Elevii au fost extraordinar de încântaţi, mi-au spus că astfel de lecţii ar dori ei să facă. Deci, lecţii realizate în această manieră i-ar atrage în mod deosebit. Apoi, în oraşul nostru, pe lângă închisoarea Aiud, se mai află şi un mausoleu dedicat memoriei celor căzuţi la Aiud. Mausoleul, o uriaşă capelă şi două cruci orizontale traversate de şapte perechi de cruci, este un mormânt colectiv al celor morţi fără cruce. Noaptea, din închisoarea Aiud, cu căruţele se duceau cadavrele celor morţi şi se aruncau în acea râpă, denumită Râpa Robilor. Mausoleul este construit de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din judeţele Alba şi Sibiu. Cel puţin în Aiud, Mausoleul este cunoscut şi este vizitat, cel puţin o dată pe an, de profesori şi elevi, când are loc comemorarea de Ziua Crucii. În această zi, bătrâni, copii, oameni de toate vârstele, din toată ţara, sunt prezenţi acolo pentru a-şi comemora morţii. Fiind interesată, am fost şi eu cu mai mulţi elevi, unde am reuşit să achiziţionez cărţi, care le-au format o primă imagine despre ce s-a întâmplat acolo. S-au organizat şi simpozioane pe această temă, în care au fost popularizate cărţi de literatură a închisorii şi la care foşti deţinuţi şi-au povestit suferinţa trăită. Deci, ce voi face eu în această oră de aprofundare? Aş face o vizită la Memorial. Apoi, le-aş propune nişte teme pe baza cărora să elaboreze nişte portofolii, folosind diverse documente, păreri personale, scurte recenzii ale unor cărţi. De exemplu: „Femeia în închisoare” sau „Elev, student în închisoare”. Am realizat, de asemenea, cu elevii, o revistă de istorie şi i-am trimis pe elevi la Mausoleu, pentru a selecta, din numele inscripţionate pe plăcile de marmură din interior, nume de personalităţi cunoscute în istorie, care au trecut prin închisoarea Aiud şi au murit acolo. Sunt filozofi, scriitori, generali, multe nume. Astfel, în această revistă de istorie am publicat, în serial, astfel de personalităţi.
Prof. Nicolae Ionescu (Vaslui): Pentru predarea represiunii comuniste e bine să avem în vedere abordarea unor teme cu caracter general, dar şi teme speciale, specifice fiecărei localităţi. Acest curs opţional trebuie să fie foarte bine documentat, iar lecţiile să fie atractive, folosindu-se metoda dezbaterii, portofolii sau să se ţină seminarii în învăţământul universitar, liceal şi chiar gimnazial. Elevii au acces la internet şi la informaţie. Apoi, ar fi bine să nu politizăm conţinutul, adică să predăm cât mai aproape de adevăr.
Prof. Răzvan Macovei (Iaşi): Eu i-aş spune mai curând Curs de totalitarism, totalitarismul fiind un fenomen al secolului XX. Nu aş separa totalitarismul de dreapta de totalitarismul de stânga, le-aş include pe amândouă, pentru comparaţie, pentru a identifica metode, căi, etape, consecinţe. În acelaşi timp, mă gândesc la publicul ţintă, cui se adresează. Elevilor de gimnaziu, care nu au noţiuni elementare de sociologie, studii politice, care poate nu pot descifra cu uşurinţă, mecanismele sociale, mecanismele politice, economice, de orice natură? Cred că mai de grabă, elevilor de liceu. Dar şi aici trebuie făcută o diferenţiere. Care clasă de liceu? Pentru cel care pregăteşte un examen de bacalaureat şi de admitere la facultate? Cred, mai curând, că mai potrivită este clasa a X-a sau a XI-a, când, conform configuraţiei actuale a materiei, se face trecerea de la istoria epocii moderne la cea contemporană. Prin urmare, ei având deja o gândire conceptuală, pot să înţeleagă ceva despre totalitarism. Apoi, cum putem proceda? Cine poate elabora o programă? Lucrurile sunt simple: există nenumăraţi specialişti în istorie contemporană, chiar dacă nu s-au ocupat în mod direct de totalitarism. Şi tot ei sunt cei în măsură să se pronunţe asupra acestui subiect, în elaborarea unei programe. Restul va veni de la sine. Alegerea metodelor, a mijloacelor reprezintă chestiuni didactice, de imaginaţie ş.a.m.d. Deci, ideea, este următoarea: obligativitatea acestui curs, plasarea lui undeva în programa claselor terminale de liceu, elaborarea unei programe, dar să nu fie rezultatul exclusiv al unor cadre didactice.
Ana Blandiana: Mi se pare interesantă ideea studierii celor două totalitarisme într-o singură programă. Este o idee interesantă şi bună în sine. Acum, tot ce putem spera, şi cred că este foarte important, este să ne sprijinim pe faptul că există studiul Holocaustului; şi să se introducă şi ore de studiu a represiunii comuniste. În ultimă instanţă, la început, copiii să înţeleagă că este vorba de o aceeaşi esenţă, iar cândva, în viitor, poate când va avea loc o regândire a programei şcolare, nu va mai fi nevoie de mult ca să se ajungă aici. Acum, însă, mie mi se pare periculos. Există pericolul să nu se mai facă nimic, în orice caz, există pericolul să nu se mai adauge nimic sau să se numească tot totalitarism şi să se studieze numai ceea ce este prevăzut prin lege. Totuşi, este o recomandare a Comisiei prezidenţiale, care figurează încă de acum un an şi jumătate, aproape doi ani şi încă nu-i sigur dacă se va introduce, deşi este una din puţinele care nu are nevoie de aprobarea Parlamentului.
De ani de zile pledez pentru această punere alături a celor două tipuri de totalitarism şi este clar că nu vom putea înţelege lucrurile, în esenţa lor, decât în măsura în care sunt puse alături. Dar, din punct de vedere birocratic, este clar că trebuie să mai adăugăm numai această parte şi numai după aceea să le discutăm împreună.
Romulus Rusan: Pentru cei care au predat cursul de Holocaust, care a fost metodologia pe care au primit-o, adoptat-o sau elaborat-o? S-au făcut cursuri de pregătire? Sau s-a făcut un manual? Ce bibliografie aţi folosit? Şi pentru studiul represiunii comuniste ce bibliografie există în afară de cea pomenită aici. De pildă, în bibliotecile şcolilor există cărţi de memorii? Spuneţi-mi câţiva autori. Cartea lui Florin Constantin Pavlovici, „Tortura pe înţelesul tuturor” există în şcoală? Cartea lui Steinhardt, „Jurnalul fericirii”?
Răzvan Macovei: Există, din păcate, mai multe cărţi de istorie a Holocaustului decât de istorie a represiunii comuniste.
Ana Blandiana: Vă rog să aveţi în vedere că istoria Holocaustului se studiază cu seriozitate şi cu minuţie de 50 de ani, în timp ce istoria represiunii comuniste se studiază, aproape în ilegalitate, doar de 18…
Prof. Jeana Marica (Caracal): Aşa am procedat şi eu – pe afinităţi, organizând grupuri de elevi, după cum au dorit ei. E adevărat, trebuie să îmbinăm partea practică şi cu o documentare ştiinţifică. Nici prea multă informaţie, pentru că nici la orele clasice de istorie nu se mai merge pe acea înşiruire de date. Profesorul are o mare responsabilitate în a-şi face propriul suport de curs, iar apoi şi un suport de curs pentru elevi. De asemenea, cred că şi pentru noi, nefiind un curs opţional al ministerului, ci este făcut de noi şi aprobat de consiliul de administraţie, vizat de inspector de specialitate, cred că şi pentru noi va fi un teren nesigur. Sunt aproape sigură că o să predau acest curs, pentru că îmi place şi am mai lucrat pe această perioadă. Am marele noroc că lucrez la un liceu teoretic, am şi clase de uman, filologie, socio-umane. Pentru cei care predăm la licee teoretice, avem o şansă, dar pentru ceilalţi, e nevoie de mai multă insistenţă, pasiune, voinţă.
Prof. Claudiu Dumitrescu (Piteşti): Aş vrea să atrag atenţia că nu se mai face Istoria românilor sau Istorie universală, ci pur şi simplu istorie. Primim ordin de la minister şi aşa predăm. Pur şi simplu elevii nu mai doresc examen de istorie, de fapt, nu vor să mai înveţe la istorie. Şi nu mai vor să înveţe nimic. De exemplu, clasele de real, mai ales clasele de a XII-a, nu mai vor să înveţe la istorie, răspunsul fiind: „Sunt la informatică, istoria nu mă interesează.” Deci, în primul rând, ar trebui să se revină, ca obiectul Istoria românilor sau Istoria României să aibă două ore pe săptămână şi istoria să fie obligatorie la examenul de bacalaureat. Eu nu cred că Franţa nu are istorie în ultimul an de studiu. Mai mult ca sigur, se cheamă Istoria Franţei (L’histoire de France). La noi, în clasele a IX-a, a X-a, a XI-a se face Istorie Universală, cu unele lecţii despre istoria românilor, iar în clasa a XII-a, când ar fi trebuit să fie Istoria României, se face tot Istoria Universală, deci foarte multă istorie universală. În America, de exemplu, dacă vrei să fii cetăţean american, obligatoriu, trebuie să ai cunoştinţe de engleză şi de istoria Statelor Unite. Ar trebui obligatoriu să se revină la două ore pe săptămână, iar istoria să revină ca disciplină de bacalaureat. Altfel, nu vom primi nici opţionale. Am rămas fără ore, unii colegi au rămas fără catedre, mulţi copii alegând Geografia. Istoria însemnând cauzalitate, consecinţe, le este foarte greu să facă interpretări, mai ales la o oră pe săptămână. Deci, trebuie să insistăm la minister, trebuie să luptăm ca să obţinem acest opţional de Istoria represiunii comuniste pentru anul viitor. Şi să fie obligatoriu în toate şcolile, mai ales că, la clasa a XI-a merge perfect, pentru că este o istorie pe probleme şi chiar ar deveni interesant să se reia materia care s-a făcut în clasa a X-a.
Ana Blandiana: Din nefericire, am aflat doar acum de aceste lucruri. Mi se pare de o gravitate extremă, ceva de natură de-a dreptul existenţială, faptul că ne închipuim că dacă ne integrăm european trebuie să ne pierdem propria identitate. Există o frază, din păcate, foarte puţin cunoscută a lui Iuliu Maniu de prin ’26, care spune: „Europa viitorului va fi o Europă a confederaţiilor de state, iar noi trebuie să ne pregătim de pe acum pentru a intra în acea Europă ca nişte egali, nu ca nişte neoiobagi”, în timp ce noi facem tot ce putem ca să intrăm ca nişte oameni fără identitate, pentru că, pur şi simplu, nu ne-o cunoaştem. Copiii noştri nu vor mai şti nimic despre ei înşişi. (Când am aflat curricula elaborată în timpul ministeriatului lui Andrei Marga, ţin minte cât de tare m-a impresionat când am descoperit că, pentru perioada interbelică, în cadrul acestei istorii integrate universale, România figura doar cu un studiu de caz, acesta fiind un fragment din Memoriile lui Grigore Gafencu, care povestea cum fusese el candidat în Cadrilater şi cum acolo se furaseră voturile. Asta era tot ce aflau copii despre cea mai bună perioadă a istoriei noastre.) Deci, va trebui toţi, cu toate mijloacele care ne stau la dispoziţie, să încercăm să schimbăm şcoala românească şi felul în care este gândită. Dar, aici este numai o mică parte din această schimbare. Şi cred că trebuie să încercăm să introducem această oră în plus, chiar dacă ea se referă numai la 50 de ani din istoria noastră, iar ceilalţi 2000 de ani aproape nu aveţi timp să-i predaţi.
Elena Preda: Intervin din nou: în România există formare iniţială şi formare continuă. După formarea iniţială, noi mergem şi ne facem datoria la şcoli, iar de formarea continuă din învăţământul preuniversitar se ocupă Centrul Naţional de Formare Profesională. Există C.N.F.P.A. şi C.N.F.P. Pentru ca să existe un modul, un curs şi formatori care să lucreze în beneficiul nostru, al tuturor profesorilor, trebuie să se ia această iniţiativă, adică un ONG, o Casă a Corpului Didactic sau un alt centru educaţional să-şi propună, în mod pragmatic, un curs, cu formatori, care să fie acreditat. Astfel, Academia Civică va avea 10, 20, 50 de formatori, care, la rândul lor, în fiecare judeţ, vor merge şi vor forma, prin Casele Corpului Didactic, profesori care vor să facă acest lucru. Deci, lucrurile nu trebuie tratate la mod amatorist. Nu putem face, ca şi în cazul opţionalelor, să avem fiecare câte un punct de vedere, cum aş vrea eu să predau. Această creativitate este bună, dar într-un sistem educaţional nu ne putem permite să lăsăm predarea Istoriei comunismului după cum vrea fiecare profesor în parte. Deci, vă propun ca, plecând de aici, să facem eforturile pentru a pune la punct dosarul de acreditare a cursului de formare, urmând ca Academia Civică să meargă la Centrul Naţional de Formare Profesională. Lucrurile trebuie făcute la nivel naţional şi cu profesionalism. Nu se poate să numim formare continuă numai un şir de conferinţe. Sunt minunate, ne deschid ochii, dezbaterile sunt extraordinare, dar când fiecare dintre noi merge la şcoala lui, trebuie să aibă o gândire unitară cu privire la predarea istoriei comunismului.
Ana Blandiana: În primul rând, cred că ne daţi o importanţă mai mare decât avem. Noi nu suntem o parte a sistemului de învăţământ, suntem un ONG, care prin eforturi aproape miraculoase, am reuşit ceea ce am reuşit şi facem eforturi să influenţăm, cu mijloacele societăţii civile, sistemul instituţiilor de stat. Din ceea ce spuneţi dumneavoastră, rezultă că nu există nicio şansă să se introducă acest opţional din toamna aceasta?!
Elena Preda: Dacă nu există un ordin din partea ministerului, nu. Şi nici nu mă gândeam ca ministerul să facă acest curs de formare. Încercam, numai, să propun o cale prin care, dumneavoastră, să aveţi aici proprii formatori.
Ana Blandiana: Noi suntem deschişi oricăror propuneri şi, în acest sens, sper ca săptămâna petrecută împreună aici să fie un început de colaborare.
Romulus Rusan: Noi oferim muzeul şi cărţile, mai mult nu putem face.
Vasile Pascu: Aşa cum s-a spus, nu se poate face un asemenea curs şi nu poate să aibă reprezentare la nivel naţional decât într-un program făcut cu ajutorul ministerului şi recunoscut de către minister. Pentru aceasta, în primul rând, trebuie să avem în vedere nivelul elevilor. Cred că cel mai bine este ca acest curs să fie predat la clasele liceale. Anul acesta s-a elaborat o programă de Istorie a comunismului, care va deveni curs opţional. Şi atunci, eu aş zice ca acest curs de represiunea comunistă propus de Academia Civică, să se suprapună peste acest curs opţional de Istoria comunismului, pentru că toată perioada comunistă a fost o perioadă de represiune. Şi atunci în loc să-i zicem Istoria represiunii comuniste să-i zicem Istoria comunismului în România.
Ana Blandiana: Am o obiecţie. Încă o dată, noi discutăm în oglindă. Orele de Holocaust nu sunt nişte ore în care dumneavoastră discutaţi concurenţa dintre Göring şi Goebbels pentru graţiile lui Hitler, sau „noaptea cuţitelor lungi”. Altfel spus, nu discutaţi Istoria nazismului sau Istoria fascismului. Discutaţi represiunea, Holocaustul. În acelaşi sens, istoria comunismului este cu totul altceva. În istoria comunismului intră felul în care Ana Pauker a reuşit să capete un ascendent asupra lui Gheorghiu-Dej, prin influenţa lui Stalin, şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, care a fost destul de „şmecher” să reuşească să deturneze această influenţă şi să o dea jos pe ea. Apoi, Lucreţiu Pătrăşcanu care a fost omorât fără să fie judecat, în cadrul unei justiţii pe care el însuşi o distrusese înainte. Asta este într-adevăr o parte de istorie, dar ceea ce noi propuneam este pandantul absolut al Holocaustului. Deci, discutăm crimele Holocaustului la orele de Holocaust şi discutăm crimele comunismului aici. Mi se pare esenţială această deosebire. Desigur, nu o să fie suficient numai acea oră opţională (sau ne-opţională), odată pe săptămână, ca să predaţi totul. Însă, problema de formare filozofică, spirituală, morală a elevilor, ca oameni, ca români, ca cetăţeni ai Europei, este să înţeleagă cum a fost posibil ce a fost, de ce s-a întâmplat aşa şi cine a fost vinovat, în ce măsură am fost noi înşine vinovaţi, ce trebuie să se întâmple, ce, din ceea ce trăim astăzi, se datorează a ceea ce s-a întâmplat… Sunt foarte mândră de un afiş al Memorialului – nu ştiu dacă l-aţi văzut – care prezintă o uşă de închisoare cu vizetă prin care se văd doi copii privind în celulă, deasupra lor fiind scris: „Vreţi să înţelegeţi România de azi? Vizitaţi «Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet»”. Asta mi se pare ideea esenţială.
Vasile Pascu: Eu am făcut această propunere pentru că, pe de o parte, nu putem să înţelegem represiunea şi rezistenţa anticomunistă fără să înţelegem mecanismele de funcţionare ale regimului. Pe de altă parte, aveam avantajul unei anchete, lansate de minister, cu privire la istoria comunismului, şi pe acea anchetă ne puteam şi noi afirma în ceea ce priveşte predarea comunismului în şcoli, printr-un program recunoscut de minister şi la care profesorii pot să participe.
Ana Blandiana: Iertaţi-mă, chiar discuţia noastră de aici este în colaborare cu ministerul, dar nu s-a obosit nimeni să vină. Dar, asta este altă problemă.
Vasile Pascu: Sunt puţine şanse să avem trei ore: o oră de istorie obligatorie, o oră de opţional, de predarea comunismului, şi încă o altă oră opţional, de predarea a rezistenţei şi a represiunii comuniste.
Ana Blandiana: Dar tocmai despre asta vorbim, dacă nu se poate transforma această oră opţională, în una obligatorie.
Vasile Pascu: Dar aceasta nu este o programă privind istoria comunismului în România?
Ana Blandiana: Nu! Am citit programa şi este, de fapt, o istorie a represiunii, în sensul că represiunea este şi deconstrucţia instituţiilor statului de drept. O istorie a comunismului ar însemna, în plus, şi o istorie a luptelor politice. Problema este ca acest curs să devină obligatoriu şi nu opţional.
Vasile Pascu: Dacă Academia Civică ne poate ajuta, atunci, folosind programa care există deja, pentru Istoria comunismului, putem să facem demersuri pentru a crea un program, recunoscut de minister, la care să participe profesorii de istorie. Altfel spus, să înceapă procesul de formare a profesorilor privind: „Cum predau comunismul în şcoală?”.
Ana Blandiana: Ar fi grozav să rămânem în legătură şi să găsim metode de colaborare în continuare, inclusiv cu ministerul, inclusiv cu formele instituţionale. Iar faptul că nu este nimeni din partea ministerului aici, aşa cum este din partea Fundaţiei Konrad Adenauer, care suportă cealaltă jumătate din cheltuieli, dovedeşte că, până la urmă, ministerul a finanţat acest proiect, la insistenţele noastre şi nu pentru că este cu adevărat interesat. Asta nu o să ne împiedice să insistăm în continuare.
Stéphane Courtois: Încă de dimineaţă ascult discuţii foarte interesante şi cu elevii şi cu profesorii şi, este clar că profesorii de istorie se confruntă cu o dificultate în predarea istoriei comunismului. Nu-mi fac iluzii. Sunt sigur că elevii şi profesorii prezenţi aici sunt cei mai motivaţi să facă acest lucru. Ei, însă, nu sunt reprezentativi pentru totalul elevilor şi profesorilor de istorie. Dificultăţile pe care le întâlniţi sunt mai multe. În primul rând, moştenirea comunistă. Trebuie să ne amintim că, timp de 45 de ani, nu aţi făcut cercetare istorică serioasă. Mai rău, aţi avut un învăţământ antiistoric, si asta nu se poate recupera foarte repede. Trebuie să formăm oameni care să fie în stare să facă istorie adevărată. Astăzi, după 15 ani, care ar fi obstacolul? Eu văd două: incontestabil, este obstacolul puterii (mai întâi, preşedintele Iliescu şi Parlamentul, a cărui reacţie am văzut-o în decembrie 2006). Apoi, aş dori să reamintesc că învăţământul este administraţie, care urmăreşte directivele ce vin de sus. Dacă aceste directive nu sunt unele puternice, obiectivul nu va fi atins. Este şi exemplul Republicii Federale Germane care, în anii 1950-1960, a oferit directive puternice pentru studiul nazismului. O altă dificultate este din partea societăţii. Mulţi dintre dumneavoastră au amintit-o. Este vorba de indiferenţă, care vine, bineînţeles, din cauza moştenirii, dar şi din cauza fazei neocomuniste pe care aţi avut-o în anii 1990. Nu ştiu însă de ce ar trebui să fim pesimişti. Dacă în urmă cu nouă ani ne-am fi gândit că am putea avea o asemenea reuniune, cum este cea a profesorilor de aici, ar fi fost puţin cam dificil. Există o serie de atuuri acum. Unul vine din partea puterii – discursul preşedintelui privind crimele comunismului, care, pentru mine, este foarte important –, Raportul Comisiei Tismăneanu şi faptul că ministerul s-a angajat să susţină această iniţiativă. Este, totuşi, un lucru pozitiv din punctul meu de vedere. Iar din partea societăţii există, de asemenea, lucruri pozitive. Munca Memorialului, care, reamintesc, este total independentă de putere, munca de publicare a unor lucrări, inclusiv ale profesorilor, care au venit să le prezinte aici, tot ceea ce aţi spus despre activităţile de comemorare. Deci, pe de o parte, nu trebuie să visăm, nu există miracole. Această problemă a istoriei României comuniste, în general, şi a represiunii, în particular, este o adevărată bătălie care este, însă, mai largă deoarece atinge problema istoriei contemporane. Istoria Antichităţii, a Evului Mediu nu deranjează în niciun fel puterea sau societatea. În Franţa este la fel. Ceea ce pune probleme este istoria contemporană. Deci, din acest punct de vedere, există câteva axe, câteva direcţii de luptă şi anume, necesitatea de a da mai mult spaţiu în programă istoriei contemporane. Atunci când am văzut programa de istorie, în limba română, am văzut că vorbiţi puţin despre istoria contemporană în clasa a X-a, vorbiţi despre istoria secolului XX în clasa XI-a, dar într-o manieră tematică, ceea ce este un fel de a nu vorbi despre problemă, din punct de vedere istoric. Iar, în a XII-a aveţi un curs bizar de istorie a României în general. Deci, trebuie să ne batem pentru ca istoria contemporană să ocupe un loc mai important, în special într-o clasă terminală, de exemplu, clasa a XII-a, elevii fiind suficient de maturi pentru a aborda chestiuni mai dificile. O altă problemă este manualul. Profesorii nu pot să lucreze fără manual. Cu excepţia câtorva profesori care, deja, au făcut o muncă individuală, majoritatea profesorilor de istorie au nevoie de un suport. Deci, cred că este foarte important să ne gândim la elaborarea unui manual care să redea, evident, manifestările istorice şi interpretările exprimate aici, adică problema totalitarismului în secolul XX, problema comunismului în această afacere totalitară şi locul României în această istorie. Dar, vă asigur, că dacă nu există acest suport, multor profesori le va fi foarte greu să se orienteze şi să aibă iniţiativă.
Thierry Wolton: Din punctul meu de vedere, termenul de represiune comunistă este o tautologie. Deci, a discuta în afara represiunii comuniste este o absurditate. Problema istoriei comunismului, inclusiv represiunea, care face parte din ea, este o problemă a istoriei României. A studia această istorie este o necesitate, un drept, este o alegere a voastră, şi, în mod evident, aceasta trebuie să-şi găsească un loc în predarea istoriei României. Ar părea cu totul aberant ca, dacă predăm istoria Germaniei să nu găsim un loc nazismului; din punctul acesta de vedere este un drept pe care trebuie să-l cerem, ca istoria comunismului să-şi găsească loc în istoria României. Nu avem cum să izolăm represiunea, pentru că ea face parte din comunism.
Din Şcoala Memoriei 2008, prelegeri şi discuţii de la a XI-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet (14-21 iulie 2008), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2009
