Home » Français » Centre d’Etudes » Un livre pour chaque jour » Şcoala Memoriei 2007: Smaranda Vultur

Şcoala Memoriei 2007: Smaranda Vultur

SMARANDA VULTUR

DISLOCĂRI, DEPORTĂRI, INSTITUºIA DOMICILIULUI OBLIGATORIU (II)

 

Există multe povestiri din această perioadă a deportării. Una dintre ele, de exemplu, se referă la faptul că, în 1964, terenurile, pe care au fost construite aceste sate, au fost arate, orice urmă a lor fiind ştearsă. Au fost distruse chiar şi cimitirele, oasele strămoşilor fiind aruncate de câte un tractor sau buldozer, ceea ce i-a afectat pe mulţi dintre ei. O alta este povestea unui inginer care a luat parte la această acţiune şi care a murit în urma unui accident de maşină. Astfel de povestiri sunt foarte numeroase şi demonstrează că, în absenţa unei justiţii pământene, făcută de oameni, lucrurile au fost uneori „reparate”. „Reparaţia” a fost de ordin financiar, prin crearea unei asociaţii, fiecare membru al familiei deportate primind o sumă de bani. (Întotdeauna am bănuit că rapiditatea cu care s-a făcut acest lucru a fost tocmai pentru a nu exista şi alte tipuri de revendicări. Dându-i-se fiecărui membru al familiei o anumită sumă – mulţi ei între timp au murit – nu reprezenta o cheltuială prea mare pentru stat.)
Aceste amintiri au avut pentru mine, cel puţin la început, o valoare de descoperire, euristică. Ascultându-i, am învăţat ce să întreb şi ce este important pentru ei, fiecare fiind un individ aparte, având tema lui. Dacă pentru unii tema era „erou” al povestirii – de victimă, care a fost umilită, căreia i-a fost schimbată condiţia socială într-una precară şi mizeră şi devenea erou, aşa cum devin personajele din basme -, pentru alţii, naraţiunea era centrată pe o poveste cu caracter moral, după perceptul, de exemplu, „omul sfinţeşte locul”.
Un mod de a compensa istoria tragică a acestei deportări este acela de a spune că în Bărăgan ei au refăcut un fel de paradis bănăţean. Cum arată acest paradis se poate vedea din felul cum argumentează ce au făcut ei acolo, cum au plantat viţă de vie sau legume. De asemenea, vorbesc foarte mult şi de diferenţele de viaţă, în special de la nivelul gospodăriei şi al vieţii familiale, dar şi de diferenţele faţă de cei din Bărăgan – importante, pentru că ţăranii de acolo fuseseră obligaţi să lucreze, în calitate de ţărani salariaţi, la fermele de stat constituite pe fostele pământuri ale moşierilor. De obicei, locuiau departe de satul unde lucrau, mergând acasă numai sâmbătă şi duminică, ceea ce a dezvoltat o cu totul altă relaţie cu familia şi cu gospodăria, organizată după modelul familiei practicat în Banat şi Mehedinţi.
Deci, este şi un discurs interesant privind identitatea bănăţeană, care însă trebuie înţeleasă nu ca o izbucnire de orgoliu regional sau local, ci mai mult ca având un rol compensator în această poveste. Ei au reuşit să compenseze această pedeapsă – cinci ani erau obligaţi să stea în acelaşi loc, să nu mai aibă contacte cu cei de acasă, până în anii ’55-’56, având restricţia de a nu depăşi locul unde-şi aveau domiciliul obligatoriu pe o rază de 15 kilometri – făcând din Bărăgan un fel de Banat, refăcând astfel propriul lor sistem de viaţă. Au reuşit, în ciuda faptului că în primii ani au dus-o extrem de greu din cauza lipsei alimentelor, în primul rând, şi apoi datorită efectelor reformei monetare, pierzând toţi banii. Pentru a supravieţui, mulţi şi-au vândut, pentru un kilogram de făină sau un kilogram de zahăr, aparatele de radio – care, de altfel, erau interzise -, aparatele de fotografiat, ceasurile cu pendul, care existau în casele germanilor şi ale unor ţărani români gospodari. Mulţi, însă, au refuzat să cumpere astfel de obiecte, ştiind care este valoarea lor reală.
Erau, totuşi, câteva lucruri neclare. Unul dintre ele: cine a venit să-i ridice în noaptea de 18 iunie, pe la orele 4-5 dimineaţa? Unii dintre ei au văzut un ofiţer sau un soldat în termen, alţii au văzut un securist, unii un miliţian, alţii au văzut ceea ce se numeşte în Banat un „boachter” („boachter” este un controlor de bilete în tren care, prin extindere, avea sensul de funcţionar). Nu-mi era clar dacă au existat anumite criterii după care au fost întocmite listele – făcute cu aproape un an înainte, sub pretextul controlării buletinelor, aşa cum reiese din documentele de la C.N.S.A.S. De fapt, cu ajutorul Miliţiei, s-a făcut un recensământ al familiilor din fiecare sat. În acest sens, un dosar foarte important, aflat în Arhivele C.C. al P.C.R., este Dosarul nr.109 din 1951, care conţine directivele Biroului Central al Partidului Muncitoresc Român şi un proces-verbal al şedinţei Comisiei de la Ministerul de Interne, din 6 martie 1951 – deci, cu câteva luni înainte de deportare –, semnat de Gheorghe Pintilie, Alexandru Drăghici (pe atunci numai ministru adjunct), Mihail Burcă şi Marin Jianu, ofiţeri de Securitate de grad înalt. Textul acestui document este aproape identic cu textul Decretului nr. 200 din 1951, aprobat de Consiliul de Miniştri, ulterior şedinţei în care s-a întocmit acest proces-verbal, stabilind etapele în care avea să se facă deportarea în Bărăgan. În acest sens redau un fragment: „Luând în discuţie problema dislocării unor categorii de elemente periculoase sau care pot deveni periculoase din zona de frontieră cu Iugoslavia pe o adâncime de 25 de kilometri, se hotărăşte dislocarea acestor categorii în trei etape”, şi sunt enumerate categoriile respective. Acest simplu adaos, „care pot deveni periculoase”, arată că „duşmanul”, aşa cum este el identificat în acest tip de documente, este unul virtual. Nu trebuia neapărat ca cineva să fi făcut ceva. Pe acest principiu au fost deportate, de exemplu, rudele celor care au fugit din ţară până în 1951 sau ale celor care erau deja în închisoare. De altfel, de multe ori deportările şi dislocările de persoane, stabilirea domiciliului obligatoriu au fost pedepse de grad secund, adică urmau unei alte pedepse. În martie 1949, când au fost obligaţi să-şi părăsească casele, moşierii au primit domiciliu obligatoriu, după ce moşiile lor, în cea mai mare parte, fuseseră confiscate prin Reforma agrară din 1945.
Ce mai observăm? Din aceste documente reiese că oamenii au încetat să mai fie oameni, persoane. Ei au devenit nişte simple „elemente” – „elemente duşmănoase”, „elemente subversive”, „elemente periculoase” sau „elemente care pot deveni periculoase”. ªi în dosarele lor, Securitatea enumeră foarte multe cazuri de duşmani virtuali. Observăm acest lucru mai ales la plecarea, în prima etapă, din Bărăgan, în iulie 1955, când se dă Decizia nr. 6100. În decembrie a plecat a doua serie care fuseseră deportaţi din sud-vestul ţării. Securitatea recunoaşte că, atunci când s-a luat decizia deportării, s-au folosit motive abuzive, de exemplu, unii au fost consideraţi contrabandişti şi, de fapt, nu erau.
În afară categoriilor enumerate aici, mai există una despre care nu a amintit nimeni în niciun interviu. Există 99 de cazuri de dislocare în Bărăgan a rudelor unor persoane care au trecut graniţa, fiind în armată la grăniceri. Cei 99 au plecat din Bărăgan în prima serie, considerându-se că nu este normal ca părinţii să sufere pentru copiii lor fugiţi peste graniţă, deşi acest principiu al stigmatului colectiv caracterizează toate măsurile represive folosite de Securitate. Repet, odată vizată o persoană din familie, devenită obiectiv al unei represiuni sau urmăriri, toată lumea din anturajul familial – uneori şi prietenii – intră sub incidenţa efectelor aceleiaşi supravegheri sau represiuni. Reputatul cercetător american Erving Goffman, în „Stigmat” vorbeşte de aşa-zisul „stigmat tribal”, care poate fi aplicat şi în cazul acestui tip de deportare, deci, care priveşte – în „tribul modern” – familia, rudele, lucru des menţionat în documente.
Un alt aspect despre care nu am ştiut – şi, surprinzător, nimeni nu mi-a spus – este gradul în care au fost supravegheaţi în Bărăgan. În primul rând, încă de la început s-au creat „agenturi”, adică informatori, prin racolarea de rezidenţi. S-au făcut astfel de celule pentru a putea ţine sub supraveghere, în special pe membrii fostelor partide politice de toate „culorile” – şi nu aşa cum a spus Securitatea de multe ori, după ’90, că numai legionarii au făcut obiectul unor astfel de supravegheri. În demersul meu, am întâlnit, de asemenea, liste cu persoane care, chiar dacă colaboraseră cu Securitatea, au fost deportate, fiind apoi reactivate. Alţii, însă, au fost şantajaţi. De exemplu, o persoană a fost găsită în tren, vrând să plece dincolo de cei 15 kilometri. Conform Decretului din 1952, acest lucru se pedepsea cu închisoarea între 15 şi 20 de ani (în 1954 această pedeapsă a fost redusă de la 6 luni la 5 ani). Ocazia era potrivită pentru ca acea persoană să fie făcută colaborator şi astfel obligată să dea informaţii despre ceilalţi. De exemplu, o persoană cu numele de cod „Costache Trandafir” spunea despre unul din membri familiei Flondor din Bucovina, care se afla în Bărăgan cu domiciliu obligatoriu, că, în timp ce joacă domino cu prietenii, face afirmaţii duşmănoase la adresa regimului.
Am încercat să văd şi ce tipuri de biografii şi autobiografii conţin aceste dosare, deoarece am aflat că, în afara povestirilor celor cuprinşi în carte, mai există nişte istorii prescurtate de viaţă, la plecarea din Bărăgan, şi, de asemenea, nişte liste cu cei care se întorceau acasă, care conţineau un rezumat al dosarului lor (încă nu au fost găsite aceste dosare). Acest tip de prezentare este, de fapt, o istorie de viaţă concentrată. Una dintre cele mai interesante biografii este aşa-numita „legendă”, în limbajul Securităţii: un deportat, mutat din satul lui de deportare în alt sat, era învăţat să povestească o istorie inventată. De exemplu, spunea că a fost în închisoare cu nu ştiu ce ţărănist, ca să-i facă şi pe ceilalţi să spună ce legături mai au. Deci, „legenda” era o poveste de viaţă în care informatorul avea o altă identitate. Cu toate că victima deportării avea deja un nume de cod, numele lui era schimbat. Consider că această acţiune de recrutare a unor informatori dintre victimele deportării este o formă de dublare a pedepsei, pentru că a face colaborator pe cineva pe care, deja, l-ai pedepsit, de multe ori, pentru o vină imaginară, este o formă de a-l oprima suplimentar. Despre ce relatează aceşti oameni care au fost colaboratori, informatori? Relatează despre discuţiile care au loc şi sunt dirijaţi de ofiţer să informeze chiar şi despre discuţiile cu caracter familial (sunt lucruri care nu întotdeauna privesc politica). Sunt, în general, un barometru al stării de spirit a celor deportaţi, o altă obsesie a Securităţii.
Există la Arhivele C.N.S.A.S. pentru primii ani ai deportării – şi bănuiesc că şi pentru următorii – Dosarul nr. 191, care conţine astfel de documente, rapoarte săptămânale ale ofiţerului din sat despre starea de spirit din Bărăgan. Găsiţi acolo cam tot ceea ce puteţi afla din mărturia cuiva care a fost deportat. Sunt relatate toate suferinţele lor – faptul că n-aveau apă, n-aveau ce să mănânce, n-aveau voie să comunice cu familia, la început cel puţin – sunt informaţii pe care Securitatea le trece în dosarele lor sub numele de „manifestări duşmănoase”, deci, simpla relatare a unui informator către ofiţer a ceea ce se întâmpla acolo, apare sub numele de „manifestare duşmănoasă”.
Din dosare, avem o listă cvasi-completă cu cei care au plecat în primă etapă – iulie, şi în a doua – decembrie, pentru că în 1955, odată cu plecarea primului val, au mai rămas 112 familii, care au plecat abia în 1956. Printre aceştia se aflau mulţi foşti moşieri, proprietari de cinematografe, restaurante, mori (moara fiind, întotdeauna, un criteriu de a primi o pedeapsă mai mare). Studiind documentele acestor 112 cazuri, pot fi aflate informaţii despre capii de familie şi despre câţi membrii aveau acestea, fiind uneori menţionate şi numele membrilor familiei, care au fost deportaţi. Interesant este de văzut care erau circumstanţele pentru care aceştia au plecat mai târziu decât ceilalţi.
De asemenea, studiind dosarele celor rămaşi, putem vedea că există şi un alt aspect: faptul că Nicolski a ordonat, în ’55, întărirea supravegherii satelor din Bărăgan, creând astfel noi agenturi, fiind trimişi noi ofiţeri. O să mă întrebaţi, firesc: de ce acest lucru s-a întâmplat tocmai când plecau toţi acasă? Motivul nu erau numai cele 112 familii, ci şi faptul că, începând din 1952, în Bărăgan a apărut o altă categorie, denumită „elemente cu domiciliu obligatoriu”, care nu sunt decât foştii deţinuţi politici, care au ieşit din închisoare şi cărora, la ieşirea din închisoare, li se aplică pedeapsa de domiciliu obligatoriu. În Raportul Comisiei Prezidenţiale veţi găsi trimiteri şi la toate H.C.M.-urile, la toate aceste dosare. Deci, aceste „elemente” primeau o pedeapsă cuprinsă între şase şi şaizeci de luni, pedeapsă care nu era cunoscută niciodată dinainte. Astfel, ei nu ştiau dacă vor sta acolo şase luni sau şaizeci de luni, existând posibilitatea prelungirii pedepsei după această perioadă, în mod arbitrar, fără să ştie care este motivul. A funcţionat ca un fel de „carantină” între închisoare şi eliberare, în primul rând ca să nu se afle ce se întâmpla în închisori şi, în al doilea rând, era o formă de supraveghere şi control. Am şi eu un dosar de urmărire informativă a unui ţăran, Ogodescu Iosif, din comuna Cerza, judeţul Timiş, din care reiese faptul că a fost deportat în Bărăgan, că a fost membru P.N.L., pe acest motiv fiind pus sub supraveghere. Punerea lui în urmărire începe în 1964. În foarte multe cazuri, aceste urmăriri au avut loc până la moarte. Am întâlnit persoane, simpli membri P.N.L. dintr-un sat, deci fără funcţii, care au fost timp de 20 de ani supravegheate prin zeci de informatori. Acelaşi lucru este valabil şi pentru ţărănişti. Este cazul lui Pascu Ioan din Maramureş, a cărui poreclă Securitatea a utilizat-o pentru a identifica obiectivul. Acesta este iarăşi un aspect despre care nimeni n-a ştiut să-mi spună sau n-a vrut să-mi spună. Am întâlnit, de exemplu, un fost deportat care avea şi dosar de urmărire, şi dosar de informator – în, perioada când se afla în Bărăgan a fost informator, având numele de cod „Tică Marinescu”, apoi, după întoarcerea din Bărăgan, a devenit obiectiv. Am avut reticenţe în a face publice numele acestor victime – tocmai datorită faptului că i-am cunoscut în situaţia de victime, de opresaţi – atâta timp cât numele tuturor ofiţerilor care au semnat toate aceste acţiuni informative, aceste tabele, nu sunt făcute publice în integralitatea lor. Nu mi se pare normal să se înceapă cu victimele, dublele victime, aşa cum am spus.
În afară acestor cazuri pe care vi le-am menţionat, au mai existat şi cazurile ţăranilor din judeţele Bihor şi Arad, care s-au răsculat în 1949 şi, pentru că s-au opus colectivizării, au fost deportaţi nu numai în Bărăgan, dar şi în judeţele din nordul ţării cu domiciliu obligatoriu. De asemenea, aşa cum am mai spus, în martie 1949, moşierii au fost obligaţi să-şi părăsească casele şi li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, în general, în localităţi foarte mici, pentru că acolo puteau fi bine supravegheaţi, le era verificată corespondenţa, relaţiile – puţine, de altfel – pe care şi le puteau face în celălalt capăt de ţară (acesta fiind criteriul). ªi, în felul acesta, erau despărţiţi de comunitatea în care trăiau. Teama Securităţii, aşa cum se menţionează în unele documente, era că ar fi putut avea o influenţă în comunităţile din care au fost dislocaţi, tocmai datorită prestigiului lor.
Prin urmare, cauzele acestor dislocări şi fixări de domiciliu obligatoriu erau multiple. În acelaşi timp, se urmărea şi crearea unei atmosfere de teamă în comunitatea în care se operau aceste ridicări. După plecarea acestor oameni în Bărăgan, înscrierea în tovărăşie şi colectiv a mers mult mai repede, pentru că oamenii rămaşi făceau parte din categoria celor săraci, iar colectivul nu prea avea mare lucru de câştigat. Dar, la întoarcerea acasă a celor deportaţi, li s-a dat numai câteva hectare de teren, faţă de cât avuseseră, ca să se înscrie în colectiv, deci, practic, în momentul întoarcerii acasă, au fost folosiţi şi la întărirea colectivelor
În afară tuturor celor pe care i-am menţionat, în 1952, în urma Decretului nr. 239, mii de persoane au fost evacuate din casă – „dislocate”, aşa spune documentul respectiv – şi au primit domiciliu obligatoriu în diverse zone. Din Braşov, de exemplu, au fost dislocate peste 3.000 de persoane. Am făcut o listă, care se regăseşte şi în textul Raportului Comisiei Prezidenţiale, în care am arătat că au fost dislocaţi de la actori până la poştaşi, de la muncitori până la mari proprietari de fabrici. De exemplu, este cazul unui birjar din Giurgiu, care a fost dislocat pentru că a avea o birjă, deţinerea birjei fiind considerată o formă de a fi „fost proprietar”. Foştii moşieri, foştii proprietari, foştii membri ai partidelor politice, foştii deportaţi sunt nu numai ţinuţi sub supraveghere întreaga viaţă, ci suferă şi această penalizare suplimentară.
Se conturează un tablou foarte interesant când vezi cine a fost dislocat, de aici putând fi dedus cine făcea parte din elita economică a regiunii respective. Am căutat pentru Timişoara, de exemplu, dosare ale unor astfel de oameni şi am găsit dosare cu case expropriate şi note de urmărire ale acestor „foşti” şi am constatat că se pot reconstitui listele celor mai importanţi acţionari sau a celor mai importante fabrici, bănci, cinematografe, farmacii, magazine, pentru fiecare localitate. Pentru Lugoj există, de exemplu, un dosar fascinant care are un capitol interesant, nu numai de istoria represiunii, ci şi de istorie socială. Acest lucru este valabil şi pentru dosarele rudelor demnitarilor propuse pentru dislocare în această perioadă. Putem vedea, astfel, care sunt, în Bucureşti, principalii membri ai elitei politice, familiile acestora – ca familia Vulcănescu, familia Portocală sau familia Coposu, în general, demnitarii fiind deja în închisoare. Avem şi listele rudelor lor propuse pentru dislocare, ba, chiar, la unii dintre aceşti „exploatatori” este precizat că, dacă ei nu mai sunt în viaţă sau au plecat din ţară, să fie puşi sub urmărire fiii lor, chiar dacă nu au avut nici o legătură.
O altă categorie este cea a primarilor şi prefecţilor din toate judeţele ţării, unii propuşi, alţii absolviţi de dislocare. De exemplu, pentru un medic care s-a dovedit util partidului şi guvernului, deşi făcea parte dintr-o familie în care toţi ceilalţi membri erau propuşi pentru dislocare, era făcută menţiunea să nu fie dislocat. Deci, exista şi acest troc făcut în anumite condiţii sau pentru că le lipseau specialişti.
 Deci, instituţia domiciliului obligatoriu şi a dislocării a vizat un număr enorm de oameni. Ea a fost trecută sub numele de „pedeapsă administrativă”. Din cercetările care s-au făcut până acum, reiese că există cel puţin 80.000 de persoane care au suferit efectele acestei pedepse administrative, satele din Bărăgan funcţionând ca nişte lagăre de muncă. Un intervievat îmi spunea, la un moment dat: „curând ne-am dat seama că suntem ca şi arestaţi”. Erau numiţi DO-işti – de la acea legitimaţie primită în locul buletinului, ridicat în momentul deportării. Această acţiune a vizat diverse categorii de persoane – de la elita politică până la ţărani. În momentul în care Securitatea face, în ’68, un bilanţ – cel vizat fiind Drăghici, pe care Ceauşescu plănuia să-l îndepărteze – se specifică faptul că s-au făcut abuzuri, dar că, totuşi, această măsură a domiciliului obligatoriu trebuie menţinută pentru virtualii duşmani, recunoscându-se, în acest fel, că „s-a slăbit alianţa consacrată dintre ţărănime şi clasa muncitoare”, prin deportarea unui mare număr de ţărani mijlocaşi (nu toţi au fost chiaburi). Acest lucru a avut un efect traumatic pentru individ, iar la nivelul comunităţilor, a dislocat anumite categorii sociale, pe care le-a aruncat în afara mediului lor de viaţă.
În partea finală a textului despre deportare, din Raport, există şi motivarea caracterului ilegitim, ilegal al acestor măsuri, făcând comparaţia a ceea ce era legal, la momentul respectiv. Subiectul mai este abordat şi de Marius Oprea într-un alt capitol din Raport, în care relatează despre ilegalitate chiar în legalitatea comunistă. De exemplu, conform constituţiilor din ’48 şi ’52, dreptul la libertatea de mişcare era recunoscut.

 

Stéphane Courtois: O vom asculta acum pe doamna Smaranda Vultur din Timişoara, pe care o va prezenta Romulus Rusan.

Romulus Rusan: Doamna Smaranda Vultur, care provine din branşa scriitorilor, a ajuns să facă cercetare istorică prin investigarea poveştilor de viaţă ale unor oameni, folosind mijloacele semanticii, ale lingvisticii. S-a ocupat, în primul rând, de deportaţii din Banat şi Mehedinţi aduşi în Bărăgan, în noaptea de 18 iunie 1951. În acest sens, seria de cărţi a Smarandei Vultur este exemplară. De aici, şi-a extins cercetarea şi asupra altor probleme de istorie, şi, în cadrul Comisiei pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, s-a ocupat de problema deportărilor, obţinând date documentare – nesperate înainte – printr-o intensă cercetare a arhivelor şi, în special a celor ajunse, între timp, la C.N.S.A.S.

Smaranda Vultur: Cercetările mele privind chestiunea deportării în Bărăgan, în special, dar şi cele privind alte dislocări şi deportări de populaţii, au început într-un mod cu totul diferit de cel parcurs, de obicei, de istorici. În urma unei cercetări de istorie orală, realizată în 1991, am publicat la editura Amarcord din Timişoara, în 1997, cartea „Istorie trăită, istorie povestită. Deportarea în Bărăgan, 1951-1956”. Ulterior am căutat şi documente, în special referitoare la chestiunile care nu reieşeau clar din interviuri. Intenţia mea, în cadrul acestei prezentări, este să pun faţă în faţă ceea ce reiese din aceste mărturii cu ceea ce am descoperit în urma cercetării arhivele C.N.S.A.S., în special, dar şi arhivelor de stat, ţinând cont, bineînţeles, şi de numeroasele cercetări realizate de colegii mei, pe tema Bărăganului. Dacă veţi vizita sala consacrată deportării, din Muzeul de la Sighet, o să găsiţi menţionate cărţile „Rusalii ’51. Fragmente din deportarea în Bărăgan” de Daniel Vighi şi Viorel Marineasa, precum şi un al doilea volum de mărturii şi documente, „Deportarea în Bărăgan. Destine. Documente. Reportaje”, publicat împreună cu Valentin Sămânţă. Există, de asemenea, şi o carte a lui Rafael Mirciov, care provine dintr-o familie de bulgari catolici deportaţi în Bărăgan. La rândul lor, germanii, în urma unui colocviu desfăşurat la München, au publicat un volum colectiv despre deportarea lor în Bărăgan. Mai există, de asemenea, cartea lui Miodrag Milin şi Liubomir Stepanov, „Golgota Bărăganului”, care vorbeşte, în special, despre comunitatea sârbă deportată în Bărăgan. În cercetările mele nu am ţinut cont de criteriul etnic, ci am încercat să intervievez oameni aparţinând tuturor etniilor.
În continuare, voi face un scurt istoric al angajări mele în această cercetare. Când am fost numită în echipa de experţi a Comisiei Prezidenţiale, studiasem, deja, ceea ce se întâmplase în Bărăgan, dar şi problema deportării germanilor în Donbas. De asemenea, publicasem, Editura Paideia, „Germanii din Banat”, care cuprinde interviuri cu deportaţi în URSS. Deci, cunoşteam problema deportării prin intermediul contactului direct cu victimele deportării – cei care au suferit efectele ei şi, mai ales, cei care au fost deportaţi, la momentul respectiv fiind adulţii. Spre deosebire de etnicii germani, unde criteriul deportării a fost vârsta, deportaţii în Bărăgan au plecat cu întreaga familie. Era suficient ca un singur membru să fie vizat spre a fi deportat pe unul din criteriile deportării, pentru ca întreaga familie – de la nou-născut şi până la străbunicii de nouăzeci şi ceva de ani – să plece împreună cu el, deoarece locuiau în aceeaşi casă. În Banat şi Mehedinţi există un tip specific de viaţă familială – cel al locuirii, în aceeaşi casă, a mai multor generaţii, fiecare având un rol în administrarea economică şi educativă a familiei (fiecare generaţie avea un rol bine precizat în această familie). Faptul de a pleca împreună, de a exista o solidaritate familială bine cristalizată, în urma unei tradiţii îndelungate, a fost, dintr-un anumit punct de vedere, un mod de ajutorare.
Ceea ce este important este faptul că atunci când am studiat această deportare, în anii ’91-’97, subiectul era unul complet neglijat. Am întâlnit numeroase familii în care copiii sau nepoţii, născuţi după venirea din Bărăgan, nu mai ştiau mare lucru; nu ştiau, de exemplu, că bunicii, părinţii sau rudele lor au fost deportate. În carte sunt oferite explicaţii pentru aceste fracturi de memorie sau, mai exact, de transmitere a memoriei, care ţine, şi ea, de anormalitatea contextului în care se face recuperarea trecutului. Transmiterea experienţelor trăite de la o generaţie la alta este factorul cel mai important, inclusiv pe planul memoriei. Această ne-cunoaştere – al cărei rol era protejarea celor tineri de posibilele consecinţe ale „dosarului” pe care-l aveau părinţii sau bunicii – a făcut ca, de cele mai multe ori, în interiorul familiei, să nu se vorbească despre această experienţă ce a afectat grav familia sau comunitatea din care ei făceau parte; în unele sate, de exemplu, numărul celor deportaţi ajungea la aproape jumătate din populaţia comunităţii respective.
De asemenea, aceşti oameni pe care i-am intervievat aveau responsabilitatea întregii familii, adică a copiilor şi a bătrânilor, pe care îi aveau în grijă şi care nu puteau lucra. Povestea lor este foarte diferită de cea a celor din generaţia mea, care sunt copiii acestor deportaţi, persoane apte să povestească despre ceea ce s-a întâmplat în deportarea din 18 iunie 1951 – când au fost deportate 44.000 de persoane, majoritatea ţărani, dar şi intelectuali, pentru că, pe cei 25 km de frontieră din zona Iugoslaviei, erau incluse şi oraşe (Turnu Severin, Oraviţa sau Moldova Nouă), de unde au plecat medici, profesori, preoţi. Prin urmare, este vorba, de fixarea memoriei unui anumit segment de generaţie a cărei poveste diferă de cea a copiilor lor, aceştia fiind, desigur, influenţaţi de ceea ce s-a scris sau de filmele care s-au realizat. Ne aflăm acum într-un moment când în memoria orală au pătruns, aşa cum se întâmplă în general, multe informaţii din memoria scrisă (există întotdeauna un circuit între oral şi scris) şi când povestirile celor de azi sunt influenţate de ceea ce s-a publicat, ceea ce s-a scris.
Când am terminat cercetarea, am făcut şi un studiu pe care l-am publicat în prefaţa cărţii. În el am încercat să observ dacă în aceste istorii ale unor oameni aparţinând aceleiaşi generaţii şi provenind din aproximativ acelaşi mediu social, dar aparţinând unor etnii, religii şi localităţi diferite (urban/rural) există vreo legătură. Cu destul de multă uşurinţă am observat că există un fel de schemă a povestirii bazată pe o cronologie a faptelor, în general, şi, la un moment dat, saturată de informaţie. Eu însămi am intervievat aproape o sută de persoane. Apoi, împreună cu un grup de la Fundaţia „A Treia Europă”, format din tineri studenţi şi cercetători, am mai realizat încă 30-40 de interviuri, aflate, azi, în Arhiva de Istorie Orală a Fundaţiei. În studiu am făcut observaţia că unele lucruri se repetă de la un interviu la altul, nu numai la nivelul informaţiei furnizate, ci şi la nivel narativ, al felului în care se povesteşte. Cu alte cuvinte, am încercat o analiză de conţinut a acestor „poveşti de viaţă” ale unor oameni de 70-80 de ani, unii având poate chiar şi mai mult. Mulţi nu mai sunt astăzi în viaţă, din păcate. Care este motivul pentru care am folosit această metodă? De ce nu am apelat, de pildă, la un interviu focalizat? În primul rând, această metodă mi-a permis să folosesc întrebări suplimentare, în funcţie de ceea ce vroiau ei să povestească, adică au fost liberi să povestească tot ceea ce şi-au dorit sau tot ceea ce şi-au amintit despre această deportare.
Un lucru interesant pe care l-am observat este acela că ei raportează evenimentul deportării în Bărăgan la propria lor viaţă, aşa cum este şi firesc pentru nişte oameni care pot face deja un bilanţ şi, astfel, se poate vedea mai bine în ce măsură această traumă individuală şi colectivă le-a afectat viaţa pe termen lung.
Am încercat să văd ce anume se comunică în subsidiarul acestui discurs şi am observat că există mai multe teme. Una dintre ele se referea la solidaritate şi anume, cum a funcţionat ea, ca formă de supravieţuire, la nivelul familiei sau comunităţii pe care au creat-o în Bărăgan, acolo fiind instalaţi în câmp liber. Au reconstituit aşa-zisele „sate noi”, „localităţi speciale”, cum le numeşte Securitatea, care, la început au avut numele vechilor localităţi (de exemplu, Roseţii Vechi, Roseţii Noi sau Dragalina Veche, Dragalina Nouă), după aceea căpătând noi nume ca Dropia, Rubla, Viişoara, Dâlga ş.a.m.d., care nu mai aveau legătură cu cele vechi. Deci, este vorba şi despre solidaritatea care s-a creat acolo, între oameni provenind din mai multe comune, unele din Banat şi Mehedinţi, deci olteni şi bănăţeni, care s-au întâlnit cu basarabeni, bucovineni sau macedoneni. Aceştia se aflau în Banat, încă din anii ’45-’46 când au fost colonizaţi de Oficiul colonizărilor aflat în subordinea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor. Acesta este şi motivul pentru care sunt singurele categorii care sunt menţionate separat în documente. Nici unul din acestea nu menţionează alte categorii, decât basarabenii, macedonenii şi bucovinenii, care sunt incluşi la categoria care mai târziu apare în documentele de la plecarea din Bărăgan sub numele de „fugiţi din U.R.S.S.”, când se dezvăluie, de fapt, motivul real al deportării acestora din zona Banatului.
O altă temă, care apare în subsidiar, este modul de raportare a acestor foşti deportaţi la puterea care a dispus deportarea lor. Se prezintă pe ei înşişi, în general, ca suportând efectele unei autorităţi, definită în termeni destul de vagi, printr-un „ei” raportat la „noi”, „noi care povestim”. De multe ori discursul celui care relatează este făcut în numele unei instanţe colective, acest „noi”. El nu vorbeşte numai despre propria persoană, ci despre „noi, care am fost în situaţia aceasta”, opunându-l lui „ei”, „ăştia”, „ăia”, desigur, cu nuanţa peiorativă pe care o are acest pronume, care sunt „cei care se aflau la capu’ trebii”, cum spun ei, „gaşca lor” ş.a.m.d. Acest lucru explică tipul de revendicare morală şi politică din aceste texte. Termenul „ei” funcţionează ca o instanţă autoritară, abuzivă, arbitrară, care poate determina soarta acelor „noi”. La rândul lor, îţi vorbesc despre ei în termeni de: „eram pe câmp, fugăriţi ca iepurii”, „ca popândăii”. Astfel, se raportează în termeni care fac apel la acest repertoriu, de animale care trăiesc pe câmp, în felul acesta vorbind indirect despre starea lor de victime, adică despre situaţia lor de schimbare, de lezare profundă, de umilire a identităţii lor de ţăran cu un anumit statut social – în general, erau oameni bogaţi (de exemplu, în Banat erau denumiţi „pauri” – „pauri” provine de la cuvântul nemţesc „Bauern”), adică ţăranii care aveau o situaţie economică bună, fiind mândri de această condiţie, pentru că era efectul direct al muncii lor şi a familiei lor.
În afara acestor „ei” şi „noi”, apar „ei” şi „ceilalţi din Bărăgan”, pe „aceşti ceilalţi din Bărăgan”, ca şi „ei”, numindu-i „răufăcători”, „bandiţi”, „hoţi”. La început, locuitorilor din zona Bărăganului li s-a spus că acolo au venit „răufăcători”, „hoţi”, „vagabonzi” sau chiar „coreeni”, ca o culme a exotizării, ca o aluzie la războiul din Coreea. A trebuit să treacă un timp până să se cunoască şi să înţeleagă că este vorba de ţărani ca şi ei, de oameni care suportă efectele regimului. Felul în care vorbesc despre această imagine negativă, intenţionat proiectată de autorităţi asupra lor, arată că, treptat, ei şi-au asumat această vinovăţie şi culpabilizare, ceea ce explică, cel puţin în anii ’91-’96, modul în care le este construit discursul, ca o mărturie de apărare într-un proces: vorbesc despre ce li s-a întâmplat ca şi cum ar fi în faţa unei instanţe – eu fiind instanţa -, recunoscând faptul că nu au fost vinovaţi. Spunând de ce nu sunt vinovaţi, arată, de fapt, de ce au fost consideraţi vinovaţi. De altfel, când vorbesc despre motivele deportării, spun: „noi am fost consideraţi chiaburi”, „noi am fost socotiţi aşa”, „aşa-zişii exploatatori”. Prin urmare, niciodată nu preiau limbajul folosit în epocă pentru a se caracteriza, ci cu distanţa acestui „aşa-zis”, „eram socotiţi”, „eram consideraţi”.
Cartea conţine şi un indice în care am făcut trimitere la toate aceste definiţii. Interesant este cum definesc ei categoria de „chiabur” sau de „exploatator”, în comparaţie cu definiţia din documentele oficiale. Aceasta este o altă caracteristică: revendicarea unei justiţii care nu a avut loc, a unei justiţii care este, în primul rând, morală şi simbolică, pentru că, pe de altă parte, discursul lor este construit într-o poveste cu final fericit. De multe ori aceasta seamănă cu un basm, deşi în el se vorbeşte despre lucruri îngrozitoare, considerând că, după 50 de ani, există şi o posibilă revanşă faţă de ceea ce li s-a întâmplat. Viaţa şi, mai ales, o instanţă supremă – Dumnezeu, uneori spunând chiar aşa – sau o justiţie imanentă, o justiţie care e dincolo de puterea oamenilor, a acţionat pentru ei, astfel că ei se consideră recompensaţi pentru ceea ce au pierdut, folosind diverse argumente. Unul, esenţial, este acela că fiii lor – unii născuţi în Bărăgan, alţii după întoarcerea de acolo – au făcut „cariere” strălucite (evident, în perioada comunistă, altfel nu puteau), au îmbrăţişat o meserie intelectuală. Era un factor de laudă. Vedem, astfel, şi care era mentalitatea. De exemplu, să fii profesor. Era mare lucru să fii profesor, medic sau inginer. Pentru ei pierderea proprietăţilor şi transmiterea pământurilor şi bunurilor – toate aceste bunuri pe care le-au pierdut şi care nu mai puteau fi recuperate – s-a compensat prin aceea de a deveni salariaţi, de a avea un salariu. Pentru că a avea bani şi a avea şi o poziţie cu prestigiu social era o formă de a compensa pierderile.
În ceea ce-i priveşte pe copiii lor, putem spune că istoria acestei dislocări – din zona rurală înspre zona urbană – şi această schimbare a proiectelor de viaţă în raport cu educaţia primită arată că ei au fost pregătiţi pentru un anumit tip de viaţă, fiind expulzaţi după aceea din mediul lor şi obligaţi să meargă la oraş. Mulţi copii au fost înfiaţi de rudele lor, pentru a-şi putea face studiile, unii aşteptând un an sau doi pentru a le continua. Deci, persecuţia a continuat şi pentru ei, numai pentru faptul că au fost dislocaţi împreună cu familiile lor.
În prefaţa cărţii am vorbit de o înlocuire a valorilor lui „a avea” cu cele ale lui „a fi”, dar în termenii lui „a avea”. Deci, „a fi profesor”, „a fi inginer” înseamnă „a avea o diplomă” şi „a avea un salariu” şi nu, aşa cum se reiese din discursuri, ceva care ţine de o anumită condiţie spirituală. În acel moment, pentru ei problema nu se punea în felul acesta. Deci, poveştile lor de viaţă se termină cu un bilanţ pozitiv, care include, pe de o parte, succesul generaţiei următoare, în a face o carieră şi, pe de altă parte, faptul că cei răi, adică „ăia” – „ăia” care i-au dus, care „ne-au făcut”, care „ne-au băgat în vagoane”, care „ne-au lăsat în câmpul liber” – nu i-au învins. Foarte des apare în discurs pronumele personal „ne”, cu valoare de obiect al raţiunii celuilalt: „ei ne-au făcut”, „ne-au dus”, „ne-au scos”, „ne-au aruncat”, „ne-au făcut”. „Ei” au fost pedepsiţi. Însă, ştim cu toţii că n-au fost pedepsiţi de oameni, ci de aceeaşi instanţă divină, care, conform credinţei, în special pentru cei din lumea rurală, tradiţională, pedepseşte în virtutea faptului că binele e răsplătit cu bine şi răul cu rău.

 

Din Şcoala Memoriei 2007, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2007